Prietene, de ce eşti trist
şi plângi cu lacrime şiroaie?...
De ce surâsul ţi s-a stins,
Şi ce durere te-a cuprins,
De stai afară-n frig şi-n ploaie?...
Aştept un om, un prieten bun
Să mă strângă la-al său piept,
Să mă-ntrebe ce mă doare,
Vieţii să-i mai dea culoare
Iar inimii, o mângâiere,
Asta-i tot ce-aştept…
Mă vreau zburând cu aripi de cuvinte,
Învăluit în al dorului mister...
Să mă înalţ cu o inimă curată,
Să strig puternic: Iată-mă, Tată!
Tânjesc după Tine, tânjesc după cer!
Din sfinte părtăşii rămas-au numai colburi,
Şi totul se sfărâmă…Pământul e prea mic ?!...
Se risipesc toţi fraţii, se duc ca nişte volburi,
Mă iartă, Sfinte Doamne, nu judec eu nimic.
În mine urlă setea, mi-e sufletul prea gol…
Şi-alerg spre fiecare cu lacrimi în privire,
Nu vrei, iubite frate, să fii al Jertfei sol?
Nu-ţi cer decât un singur grăunte de iubire…
Mă zbat ca într-o mare, îndepărtat de mal,
Aşa aş vrea să strig, dar nu mai am cuvinte…
Nu vrei, iubite frate, ca de pe mal pe val
Să întinzi cu bucurie, a iubirii punte?
Mă rog şi plâng amarnic de nu mă pot opri,
Curg lacrimile mele tăcute, fără glas...
Nu vrei, iubite frate, din noapte să faci zi,
Să dai avânt nădejdii, ce-atât mi-a mai rămas ?!
Mi-e inima prea strânsă, Preabunule Părinte,
Iar candela mi-e goală…uleiul ars... şi stins...
E trist că-n loc de fraţi îmbrăţişăm ,,morminte”...
Ce trist ne este chipul!...Păcatul iar ne-a-nvins.
