Moșii de cireșe

Mi‑e dor de voi,
de toți cei care ați plecat
într‑o parte a lumii
unde nu mai ajunge 
decât șoapta rugăciunii.

Astăzi am spălat câteva cireșe
și le‑am pus cu drag
într‑un castron de lut,
ca și cum ați putea veni
să le luați cu mâna voastră caldă,
așa cum făceați odinioară.

Știu că drumul vostru
trece prin Valea cu Dor
și nu aș vrea
să ajungeți acolo
cu poala goală.

De aceea împart,
și iar împart,
și mă rog să găsiți
ceva din mine
pe unde treceți.

Rostul din cădere

 

Când spui că ai obosit pe cale,
Nu-i semn că te-ai pierdut,
Ai fost căzut prea mult în vale,
Răpus de dor, răpus de jale.
 
Când spinii minții cresc fără-ncetare,
Să știi că-n ei lucrează un rost ascuns:
Prin fiecare gând udat cu plâns
E un dar de sus spre vindecare.
 
Aripa rănită nu e o povară,
Ci locul unde harul se așază;
Căci numai cel ce cade și oftează
Învață să se nască a doua oară.
 
Și chiar de glasul ți-e de lacrimi frânt,
Și ochii tăi sunt floare tremurândă,
Să știi că Domnul știe să te-ascundă
În palma Lui, ca un tainic legământ.
 
Și-n ziua când vei ridica privirea,
Vei înțelege tot ce n-ai știut:
Că drumul greu pe care l-ai bătut
Ți-a fost, de fapt, spre ceruri pregătirea.
 
27.05.2026
Sorin Micuțiu

Transcendență

 

Astăzi s‑au stins  
o mulțime de lumini,  
ca niște ferestre  
care se închid  
într‑o singură clipă.  

Și poate că altele  
rămân aprinse 
doar în acte,  
nu și în încăperi.

Noi, cei trecuți la „vii”,  
suntem uneori  
ca niște case goale,  
locuite de vânt,  
cu ușile deschise  
și fără pași înăuntru.  

Înălțarea, Coroana și Jertfa

 

Se-nalță azi Domnul spre cerul deschis,
iar lumea rămâne cu dorul nestins;
lumina Lui cade pe lutul greoi,
chemând peste veacuri credința din noi.

În umbra acestei minuni de-nălțare,
pășesc împărații cu sfântă chemare:
Constantin - cu crucea ce-a schimbat omenirea,
Elena - o mamă ce-a aflat mântuirea.

Ei poartă în palme un veac de pribegi,
cu ziduri căzute, cu temple și regi;
și-n urma lor crește o cale de stele,
semn sfânt că lumina învinge zăbrele.

Veteranul

Veteranilor le datorăm nu doar recunoștință, ci și promisiunea că jertfa lor nu va fi uitată - Ziua veteranilor de război este serbată anual în data de 29 aprilie
moto: 

” Priveşte, copile, cum trec veteranii  

În şiruri tăcute, bătrâni luptători 

 Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii  

Dispar în neant, anonimi călători.   

 Se sting veteranii, lăsaţi în uitare, 

Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting. 

Şi nimeni nu-i plânge! 

Pe nimeni nu doare 

Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng! ”

 ( versurile de mai sus sunt scrise de Gheorghe Lăcătuşu, ultimul supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit pe data de 13 august 1999, la vârsta de aproape 109 ani uitat de stat, în cel mai crunt anonimat, nemaiapucând să-şi scrie memoriile. )

pe marginea băncii
cu capul în palme
și tremur în glas
odihnea  un biet om
 risipit în gânduri
chipul său îmbâtrânit
părea o mască de lut

castanul uriaș
își legăna ultimele frunze
iar vântul rece
biciuia aerul
așteptarea era chinuitoare

Bateria sufletului

  

În buzunar,
mereu e plin
telefonul meu.
Îl încarc,
îl verific des,
nu-l las o clipă.
De scade o linie,
am stres.
 
Câte mesaje,
câte apeluri,
câte scroll-uri
fără sens.
 
Dar sufletul?
Încet, încet,
se face mic,
se simte gol.
L-am neglijat,
l-am ignorat,
și-acum e stins,
descărcat.

Psalm (XLIX)

 

de ziua Pământului 

Doamne,  
astăzi îmi aduc aminte  
că pășesc pe un pământ  
care nu-mi aparține  
și totuși mă primește  
ca pe un fiu.

Îl simt sub tălpi  
ca pe o inimă de mamă,  
bătând în același ritm  
cu respirația Ta.  
Din praful lui m-ai ridicat,  
în praful lui mă voi întoarce.  

Întrebări

Cine sunt eu?
clipa dintre respirații -
numele tău.

Cine am fost?
frunză dusă de vânt
spre tine, cândva.

Cine voi fi?
ecou în devenire -
te voi iubi.

17.04.2026

Sorin Micuțiu

În locul mamei, îngeri. În locul pâinii, tata.

 
Gând de Înviere pentru cei care au crescut cu mai puțin, dar au primit totul prin iubire.
 

(poezie personală)
 
N-am avut o mamă
să mă ducă de mână în noaptea de Înviere,
dar am avut cerul plin de stele
și sufletul plin de dor.
 
Am avut tăcerea unei rugăciuni
șoptite de cineva care m-a iubit
fără să spună nimic.
Am avut o lumânare aprinsă
de o mână străină
care n-a fost străină deloc.
 
Am avut îngeri.
În oameni, în întâmplări,
în bunici care mi-au pus haine curate,
în vecini care mi-au zâmbit,
într-un cântec de clopot
care m-a învățat să cred.
 
Poate n-am știut atunci,
dar acum știu:
cel mai tare
am simțit lumina
în inima lui –
tata.

Psalm (XLVI)

 

 

Doamne, în această zi de vineri
din Săptămâna Patimilor Tale,
stau înaintea Ta
cu inima tremurândă.

Tu, Cel ce Te îmbraci
cu lumina ca și cu o haină,
astăzi stai gol la judecată
pentru mine.

Tu, Cel ce ai spânzurat
pământul pe ape,
astăzi ești spânzurat pe lemn
pentru păcatele mele.

Eu sunt cel ce Te-am rănit,
eu sunt cel ce Te-am părăsit,
eu sunt cel ce Te-am vândut
cu nepăsările mele.
Și totuși Tu mă privești cu milă
și mă chemi pe nume.

Psalm (XLV)

 

 

Doamne, în această zi de joi,
din Săptămâna Patimilor Tale,
mă apropii încet,
ca şi cum aş păşi pe vârfuri
într-o cameră în care respiraţia Ta
încă încălzeşte aerul.
 
Stau la masă cu Tine
şi nu ştiu dacă sunt vrednic,
să întind mâna.
Eu sunt cel ce vine
cu praful zilei pe tălpi,
cu gândurile risipite,
cu inima care uită repede
şi cu recunoştinţa care vine greu.
Şi totuşi, Tu Te ridici,
Îţi scoţi haina,
iei ştergarul
şi Te pleci la picioarele mele.
 
Cum să înţeleg aceasta, Doamne?
Cum să primesc apa Ta,
când eu nu ştiu să răcoresc
nici măcar un pas al Tău?
Tu speli colbul meu,
iar eu nu găsesc în mine puterea
să-Ţi ating rănile
nici măcar cu o singură lacrimă curată.

Psalm (XLIV)

Doamne, în ziua aceasta de miercuri  

din Săptămâna Patimilor Tale,  

mă privesc și mă cutremur:  

în mine se ascunde Magdalena,  

cea care a plâns la picioarele Tale,  

dar și Iuda,  

cel ce Te-a vândut pentru arginți.  

Eu sunt amândoi,  

în aceeași inimă.

Când mă ridic spre Tine,  

simt mireasma lacrimilor Magdalenei,  

care a îndrăznit  

să-Ți atingă picioarele  

cu pocăința ei prefăcută în mir.  

Dar când mă las furat  

de grijile mele,  

aud pașii lui Iuda în mine,  

căutând târguială  

pentru liniștea mea bolnavă.

Psalm (XLIII)

Doamne, în această zi de marți,  
din Săptămâna Patimilor Tale,  
stau cu candela în mâini  
și nu știu sigur dacă  
untdelemnul meu ajunge.
Mă văd printre fecioarele  
care veghează,  
dar sunt și printre celelalte  
care uită de untdelemn.  

Sunt treaz,  
dar uneori adorm  
în mine însumi,  
și-mi scapi, Iisuse,  
Mirele meu drag,  
pe lângă inimă,  
ca o blândă adiere  
pe care nu o pot atinge.

Învață-mă, Doamne,  
să nu-mi port nevoințele  
ca pe niște podoabe,  
ci ca pe o ușă deschisă  
spre aproapele meu.  
Căci știu acum:  
focul fără milostenie  
se stinge.

Psalm ( XLII )

 

Doamne, în această sfântă zi de luni,
din Săptămâna Patimilor Tale,
a începuturilor și a sfârșiturilor,
mă ridic din somnul meu greu
și îndrăznesc să-Ți spun:
 
„Cămara Ta, Mântuitorul meu,
o văd împodobită,
și îmbrăcăminte nu am
ca să intru într-însa.” *
 
Mă apropii de Tine cu foame,
nu de pâine, ci de mântuire,
căci Tu ai flămânzit de mine mai întâi,
Tu, Pâinea Vieții,
venind la smochinul neroditor
ca să mă înveți ce înseamnă rodul.
 
Nu mă lăsa, Doamne,
să fiu doar frunză,
doar zgomot și umbră.
Fă-mă brazdă adâncă
în care să crească roade
vrednice de pocăință.

De Florii

ard lângă icoană
lacrima împăcării
un nou anotimp
dă gust cuvintelor
glasul cărnii tace
e timpul sufletului

din preaplinul pătimirii
se aud fâlfâiri de aripi
printre stâlpări
ţes mahramă
gândurilor
cerul
revarsă albastru
în palme

mă reculeg
şi merg mai departe
vindecat de nevisare

din volumul de debut "Vindecat de nevisare"
editura Art Book, Bacau 2011

Miracol

Cu fiecare apus
pun spre încolțire
pe pragul vieții
cuvântul șoptit
la ceasul rugăciunii
deschid o fereastră
spre cerul din mine
și evadez din trup
pășind timid
ca într-o zi de Florii
în Ierusalimul sufletului
 
în podul palmei
ascund o fărâmitură de pâine
inepuizabilă anafură
la masa tăcerii

Sorin Micuțiu

Cu ce-am să Te-ntâmpin, Doamne?

 

 

Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
azi, în ziua de Florii?
Cu ce ramuri?
Cu ce cuvinte?
Când vii pe mânz de pace,
cu slavă ascunsă-n praf,
ce să-Ți aștern, sfios,
pe calea Ta de har?
 
N-am nici osanale
să strig în rând cu lumea,
nici haine să-Ți așez
pe ramuri de măslin,
dar am un dor ce arde,
un gând ce nu-i străin:
să fii Tu Împărat
sufletului meu.
 
Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
în ceasul cel din urmă?
Când tot ce-i lut
se stinge,
cu ce-am să-Ți ies ‘nainte,
cu palme goale, reci,
când Tu vei fi în slavă
și eu n-oi fi pe veci?

Ascult liturghia primăverii

înmuguresc tăcut
sub greutatea singurătății
florile de măr
pătrund adânc în suflet
pe covorul ierbii
odihnesc
bătând la porți de cer
un vis ştrengar
caut
într-un mod egoist
nostalgia copilăriei
să-mi gânguresc cuvintele
sub privirile mamei

înnod anii
pun la dospit
amintirile alb-negru
în Duminica Învierii
le voi regăsi
liturghisind
poemul
neterminat aici

Sorin Micuţiu ; din vol. "Patruzeci", pref.: Cristina Ştefan. - Bacău : Art Book, 2014

În aceeași palmă

Pe vârful Athonului
lumina se frânge
și un porumbel o taie
ca pe o pâine albă.
 
Sub el,
muntele nu doarme.
Poartă în piatră
urmele Sfinților -
cei de acum, neștiuți,
și cei de demult,
care au ținut istoria
în palme tremurânde
ca pe o candelă
ce nu avea voie să se stingă.
 
Piatra încă respiră
pașii prigoniților,
umbra împăraților străini,
rugăciunea celor ce au rămas
când alții au plecat.
 
Porumbelul trece peste toate
fără glas,
fără hotar -
ca o binecuvântare.
 
O chemare
să ne ridicăm privirea
spre Cel ce ține
muntele,
istoria
și zborul
în aceeași palmă.
 
26.02.2026
Sorin Micuțiu

Psalm ( XLI )

 

Doamne,  
cum să vorbesc 
despre Athos  
când orice cuvânt 
se frânge  
înainte de a se rosti?  
Când sfințenia 
nu încape 
în fraze,  
iar istoria muntelui  
arde încă 
în tăcerea pietrei?

Când am pășit pe el,  
m‑am simțit ca un străin  
care ajunge 
pentru prima dată  
într-o casă 
ce‑i era deja acasă. 

La fiecare pas 
alt cer,  
altă mare,  
altă rană 
vindecată în lumină.

Și marea, 
Doamne,  
marea aceea 
când liniștită,
când învolburată,
îmi amintește 
că toți călătorim  
pe valuri 
ce nu ne ascultă,  
căutând limanul Tău,  
unde sufletul 
încetează să se teamă.

Psalm (XL)

 

În locul unui grai cald,
mi-a rămas o tăcere rece,
un nod în suflet,
pierdut în adâncuri.
 
Nu dor,
ci vinovăție-mi e tăcerea
căci am uitat să vorbesc,
am uitat să simt.
 
Tăceam,
dar tăceam cu inima grea,
tăcerea-mi adâncea umbra păcatului.
 
Iar Tu,
iubirea mea,
erai acolo,
în spatele ușii închise,
în tăcerea ce mă sfâșiea-n două.
 
Iartă-mi tăcerea,
care-ți vorbește
mai mult decât pot rosti!
Iartă-mi cuvintele,
care îți spun atât de puțin,
deși inima-mi vrea
să plângă-n fața Ta!
 
Mulțumesc pentru tăcerea Ta,
care mă învață să fiu.
mulțumesc pentru răbdare,
pentru iubirea care mă așteaptă.
 
Tăcerea mea se va topi în cuvintele Tale
și voi învăța să vorbesc cu inima curată.
 

Sorin Micuțiu

08.02.2026

Ghioceii Părintelui Iosif

Din iarna adâncă, sub bolta tăcerii, 
Răsar ghioceii - smeriți fără teamă. 
Ei poartă în frunze o cruce-a durerii
Și-n clopote albe ascunsă năframă.
 
Sunt lacrimi de îngeri căzute pe glie, 
Sunt semne că viața nu pleacă vreodată, 
Că-n casa aceasta, cu sfântă făclie, 
Se naște Părintele Iosif odată.
 
Prin ei se mai simte suflarea cea vie 
A Celui ce ține și viața, și moartea. 
În floarea lor mică se-aude-o solie:
„Copile, iubește Psalirea și Cartea!”
 
Sub pașii ce vin să-și-aducă aminte, 
Ei tremură-n zare, ca ruga spre ceruri.
Și-n clinchetul lor se aud înainte 
A’ dragostei doruri și-a’ jertfei ecouri.
 
Ei știu că-ntr-o iarnă, când totul părea 
Să-apună sub greul durerii, 
Lumina din ochii ce-abia licărea 
Se-aprinde-ntr-o stea, de dragul Lucrării.

Psalm ( XXXIX )

  

Doamne,
vino în tăcerea inimii mele
așa cum ai venit în Templu:
mic, blând,
în brațele Fecioarei.
 
Ia-mi neliniștea,
luminează-mi umbrele
și fă-mă să Te recunosc
în orice pas
al vieții mele.

Un altfel de curs - sau pofta de libertate

uneori ne întristăm
de numărul obligațiilor
alteori ne agităm
pentru drepturi
prea multe întrebări
prea puține răspunsuri
dușmănim fără motiv
vorbim de-ale noastre
și uităm de-ale lor
avem destule
și nu avem nimic

lăcomia ne strivește
traficăm inuman vrajba
fără nici-o remușcare
cerșim milostivire
și dreptul la muncă
în deșertul ispitei
iubirii de bani

ce acorduri internaționale
ce convenții și statute
protocoale
conferințe 
ce legi și ce onoare
când dictează doar
cererea și oferta

și totuși
să nu uitam 
cuvântul lui Motrescu*
"iubesc mai mult libertatea
decât viața"

* „Este un caz unic în istoria rezistenţei anticomuniste din România. Un ţăran bucovinean sărac, Vasile Motrescu, constrâns de comunişti să ia calea codrului, a pus mâna pe armă spre a-şi apăra libertatea şi viaţa. În acelaşi timp, în anii 1952-1954, el notează zilnic ceea ce face şi simte. Este singurul partizan anticomunist român de la care a rămas un ‘Jurnal’, în care a consemnat toate preocupările, suferinţele şi gândurile care îl frământau, toate evenimentele şi speranţele care i-au marcat viaţa de om liber în sălbăticia munţilor, ziua şi noaptea, vara şi iarna”, se afirmă în prezentarea lucrării „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu şi rezistenţa armată din Bucovina, 1944-1958”, de Adrian Brişca (INST)

12.01.2023 - Buzău

Sorin Micuțiu

Psalm (XXXVIII)

 

Doamne,  
când m-am depărtat de Tine,  
am simțit cum mă frâng  
ca o ramură.

Lumina s-a retras încet  
și am văzut  
cât de gol e drumul  
pe care l-am ales singur.

Am simțit nimbul plecând  
ca o respirație caldă  
care nu mă mai putea urma.  
Și m-am temut.  
Nu de Tine,  
ci de mine.

Scrisoare deschisă

în mine ţi-am găsit un loc
să ne simţim aproape
gândesc amar că poate ne-au fost deajuns
zilele trecute pe lângă noi
fără să ne strigăm pe nume
părea imposibil
când ne iubeam păstram visele vii
dăltuind în inimi a XI poruncă de
Minulescu
ne-am plâns pe umeri gânduri
zbuciumate
hotarul pus de alţii adesea l-am trecut
dincolo de zidurile înalte
unde răstignită între maluri
aştepta o punte uitată
acolo s-au născut poeziile
şi fiecare noapte era o înviere

mă întreb târziu
sunt eu omul de zăpadă

răspunde-mi muză

Fereastra deschisă / Sorin Micuţiu. - Bacău : Art Book, 2018

Veșnicia

Tinerețea rămâne,
chiar dacă anii trec,
un centru al vieții,
nimic nu-i pierdut,
cât timp înțelegem
că bucuria
stă-ntr-o licărire divină
în ochii celui ce simte,
incapabil să vadă
riduri sau culori șterse,
doar esența vieții,
pură și neînfrântă.

În inima noastră
viețuiește un copil,
cu visuri de aur
și zâmbete calde.
La fiecare răsărit
ne amintește că viața
este un leagăn
între raze de soare
și umbrele noastre.

28.01.2025
Sorin Micuțiu

foto: copilul din mine :)
Iunie 1992

Psalm (XXXVII)

lângă Eminescu
 
Doamne, în ianuarie-acesta fără margini,
mă opresc lângă Eminescu
și simt cum piatra lui se încălzește
de la lumina pe care Tu ai lăsat-o în el.
 
Îți mulțumesc pentru duhul acestui poet,
care a știut să Te caute
în foșnetul codrilor,
în tremurul stelelor,
în adâncul inimii omenești.
 
Zăpada cade peste noi ca o binecuvântare,
iar eu simt cum cuvintele lui
se ridică din marmură
ca niște păsări albe,
ducând rugăciunea mea mai sus
decât aș putea eu urca.
 
Doamne, primește mulțumirea mea
pentru această clipă
și lasă ca duhul lui
să rămână în mine
ca o scânteie
care nu se stinge,
ca un fulg
care nu se topește,
ca o șoaptă
prin care Tu
încă vorbești.

„Eminescu - voievod stelar”

Eminescu, voievod stelar,
cu fruntea-n vântul veșniciei,
aprinde dorul ca un far
în codrii albaștrii ai poeziei.
 
Din galaxii de vis și lună
el curge-n graiul românesc,
iar noaptea, liniștea-l adună
în lacrimi calde ce clipesc.

Pe bolta lumii fără margini
își poartă spada de cuvânt,
și peste a cerurilor pagini
se-aude glasul lui ne-nfrânt.

10.01.2026
Sorin Micuțiu

Psalm (XXXVI)

 

 

Merg prin zăpadă
printre morminte,
și păcatul meu
merge cu mine.
 
Crucile nu mă judecă,
pământul nu mă întreabă.
Doar tăcerea
mă lasă să stau.
 
În frigul acestui alb
sunt gol înaintea Ta.
Nu știu dacă mă asculți,
dar știu că mă vezi.
Și asta îmi ajunge
ca să mai rămân.