Psalm (XLV)

 

 

Doamne, în această zi de joi,
din Săptămâna Patimilor Tale,
mă apropii încet,
ca şi cum aş păşi pe vârfuri
într-o cameră în care respiraţia Ta
încă încălzeşte aerul.
 
Stau la masă cu Tine
şi nu ştiu dacă sunt vrednic,
să întind mâna.
Eu sunt cel ce vine
cu praful zilei pe tălpi,
cu gândurile risipite,
cu inima care uită repede
şi cu recunoştinţa care vine greu.
Şi totuşi, Tu Te ridici,
Îţi scoţi haina,
iei ştergarul
şi Te pleci la picioarele mele.
 
Cum să înţeleg aceasta, Doamne?
Cum să primesc apa Ta,
când eu nu ştiu să răcoresc
nici măcar un pas al Tău?
Tu speli colbul meu,
iar eu nu găsesc în mine puterea
să-Ţi ating rănile
nici măcar cu o singură lacrimă curată.
 
Şi când frângi pâinea,
aud cum se frânge şi inima Ta;
şi când torni vinul,
simt cum se varsă şi sângele Tău
peste toate uscăciunile mele.
 
Doamne,
în noaptea aceasta
în care începe durerea,
eu stau la masă cu Tine
şi nu ştiu dacă sunt
mai aproape de Petru,
de Ioan
sau de cel ce Te vinde.
Ştiu doar că Tu mă primeşti,
fără să-mi ceri
să fiu altul decât sunt.
 
Rămâi cu mine
în grădina în care adorm uşor,
mustră-mă când sabia mea răneşte
şi caută-mă când fug.
 
Şi te rog, Doamne,
fă din mine
o firimitură din pâinea Ta,
ca să pot fi frânt
pentru ceilalţi.

09.04.2026

Sorin Micuțiu