Le-am scris de Ziua Limbii Române, gândindu-mă la cât de profund poate fi un lucru pe care îl primim atât de devreme, încât nici nu știm când l-am primit: limba în care ne spunem primele bucurii, primele rugăciuni, primele iubiri și, uneori, cele mai adânci doruri.
Pentru mine, limba română are și o poveste personală. Una care începe înainte ca eu să-mi pot aminti.
De aceea, poemul acesta este mai degrabă un gest de recunoștință decât unul de tristețe. Pentru ceea ce am primit. Pentru ceea ce am devenit. Și pentru legătura nevăzută dintre un copil, o mamă și o limbă care îi rămâne pentru totdeauna.
La mulți ani, limba română.
Psalm (LII)
pentru mama meaDoamne,
eu nu-mi amintesc
glasul mamei mele.
când el a tăcut.
Nu știu ce mi-a spus.
Nu știu dacă m-a strigat,
dacă mi-a cântat,
dacă mi-a spus
că sunt copilul ei,
că mă iubește.
Nu știu.
















