Scrisoare către Nație

(în amintirea lui Mihai Eminescu)
 

autor: Sorin Micuțiu

 
Prea dragă Nație, îți scriu din vremi trecute,
De sub teiul cel veșnic cu nopțile tăcute,
Când încă se năștea cuvântul din credință,
Nu din ecouri stinse pierdute-n neputință.
 
Te văd acum, o, țară, cu fruntea obosită,
Cu gândul dus departe și inima-nvelită
În șoapte nerostite a unor vremi grăbite,
Ce lasă-n urmă umbre și visuri risipite.
 
Cei ce-ți rostesc cuvântul, cu glas domol și rar,
Adesea uită drumul ce duce spre hotar;
Și-n loc de adevăruri, rostite cu tărie,
Se pierd în vorbe multe, fără statornicie.
 
Cultura ta, odată altar de poezie,
Azi pare uneori o palidă făclie;
Se-aprinde pentru-o clipă în zgomot și lumină,
Dar uită că izvorul e taina cea divină.
 
Și totuși, Nație, în tine mai este o nădejde,
Un dor ce nu se stinge în marea deznădejde;
În furtuna ce te-nconjoară cu umbre și uitare,
Tu porți în tine încă o stea călăuzitoare.
 
De-aceea-ți scriu din vremuri, cu teiul meu de pază,
Să-ți spun că încă poți să-ți ridici fruntea trează,
Să-ți amintești de drumul cel drept și neclintit,
Și cui vei da răspuns când totul s-a sfârșit.
 
Ascultă glasul vechi, ce nu se pierde-n plâns,
Ce-a străbătut prin veacuri cu dorul necuprins,
Glasul ce încă spune, cu inimă fierbinte:
„Trăiască Nația și sus cu dânsa!” - înainte.

13.06.2026