Moșii de cireșe

Mi‑e dor de voi,
de toți cei care ați plecat
într‑o parte a lumii
unde nu mai ajunge 
decât șoapta rugăciunii.

Astăzi am spălat câteva cireșe
și le‑am pus cu drag
într‑un castron de lut,
ca și cum ați putea veni
să le luați cu mâna voastră caldă,
așa cum făceați odinioară.

Știu că drumul vostru
trece prin Valea cu Dor
și nu aș vrea
să ajungeți acolo
cu poala goală.

De aceea împart,
și iar împart,
și mă rog să găsiți
ceva din mine
pe unde treceți.

Rostul din cădere

 

Când spui că ai obosit pe cale,
Nu-i semn că te-ai pierdut,
Ai fost căzut prea mult în vale,
Răpus de dor, răpus de jale.
 
Când spinii minții cresc fără-ncetare,
Să știi că-n ei lucrează un rost ascuns:
Prin fiecare gând udat cu plâns
E un dar de sus spre vindecare.
 
Aripa rănită nu e o povară,
Ci locul unde harul se așază;
Căci numai cel ce cade și oftează
Învață să se nască a doua oară.
 
Și chiar de glasul ți-e de lacrimi frânt,
Și ochii tăi sunt floare tremurândă,
Să știi că Domnul știe să te-ascundă
În palma Lui, ca un tainic legământ.
 
Și-n ziua când vei ridica privirea,
Vei înțelege tot ce n-ai știut:
Că drumul greu pe care l-ai bătut
Ți-a fost, de fapt, spre ceruri pregătirea.
 
27.05.2026
Sorin Micuțiu

Transcendență

 

Astăzi s‑au stins  
o mulțime de lumini,  
ca niște ferestre  
care se închid  
într‑o singură clipă.  

Și poate că altele  
rămân aprinse 
doar în acte,  
nu și în încăperi.

Noi, cei trecuți la „vii”,  
suntem uneori  
ca niște case goale,  
locuite de vânt,  
cu ușile deschise  
și fără pași înăuntru.  

Înălțarea, Coroana și Jertfa

 

Se-nalță azi Domnul spre cerul deschis,
iar lumea rămâne cu dorul nestins;
lumina Lui cade pe lutul greoi,
chemând peste veacuri credința din noi.

În umbra acestei minuni de-nălțare,
pășesc împărații cu sfântă chemare:
Constantin - cu crucea ce-a schimbat omenirea,
Elena - o mamă ce-a aflat mântuirea.

Ei poartă în palme un veac de pribegi,
cu ziduri căzute, cu temple și regi;
și-n urma lor crește o cale de stele,
semn sfânt că lumina învinge zăbrele.