Temelie

 

Mă uit la nisipul de sub picioare,
cum își schimbă fața la fiecare adiere -
și știu că nu pot construi acolo
visele grele.

Am văzut case prăbușindu-se
nu din lipsă de frumusețe,
ci din lipsă de temelie.

Viața nu mă așteaptă,
cere decizii
și eu aleg să-mi înfig pașii
acolo unde pământul nu se surpă,
să trăiesc cu inimă întreagă,
să nu mai alerg după vânturi.

Am purtat în suflet pietre -
și nu toate erau ale mele.
Dar le-am dus,
ca să nu rănesc pe nimeni,
și m-am uitat prea rar înapoi.

Numele meu e din rugă

 

Cuvânt înainte

Mă bucur în sărbătorile celor care poartă nume de sfinți, așa cum mă bucur de fiecare zi în care răsare soarele - fără invidie, fără umbră, ci cu seninătate. N-am primit un nume din calendar, nici unul scris în Scripturi. Dar am primit altceva: o moștenire vie, tăcută și grea cât o cruce - o mamă care rostea psalmi în șoaptă, un tată care aprindea lumina în altarul casei fără să spună prea mult.

Această poezie s-a născut dintr-un gând care stăruia în mine ca o rugăciune nerostită:

Ce înseamnă să fii fiu, când numele tău nu e chemat la sărbătoare?

Și am înțeles că nu numele te sfințește, ci trăirea. Că rugăciunea nu stă în sunetul numelui, ci în felul în care mergi, zi după zi, pe urmele sfinților - în liniște, în iubire, în iertare.

Poemul de mai jos este o recunoaștere. O așezare a sufletului în fața luminii. Un răspuns rostit în șoaptă la o întrebare veche: „Cine ești tu, cel fără nume de sfânt?”

Răspunsul meu e simplu, dar deplin:

Numele meu e din rugă.

Nu port un prenume scris în Scripturi,
Nici nu mi-a fost dat un nume ceresc,
Dar calc, ca și Petru, pe valuri de gânduri,
Și caut, ca Pavel, un rost sufletesc.
 
Pe frunte n-am nicio slavă de seamă,
Dar strigă în mine o sete de sus,
Să fiu ce răsună în numele-mamă:
Curat, viu și-aprins, ca lumina-n apus.
 
Mi-e numele scris în priviri de părinți -
Elena și Teofil, învesmântați  de har,
O mamă cu lacrimi, cu psalmi fierbinți,
Un tată cu nouă icoane-n altar.

IA, ICOANA NEAMULUI

  

Ia românească, veșmânt de lumină, 
Cu crucea-n cusătură, de rugăciune plină. 
Pe umeri de mamă, pe piept de bătrân, 
Purta-a credința în neamul român.
 
Sub fir și mătase, în alb s-a țesut 
Un dor de pământ și-un cer nevăzut. 
Simbol și altar, ca o taină cerească -
Crucea și rugăciunea, în ia românească.
 
Cu ac, cu credință, femei au brodat 
Simboluri divine, păstrate curat. 
În fiecare motiv - un legământ sfânt, 
Un imn către ceruri și-al țării pământ.

Când neamul tresaltă și cerul e greu, 
Ea stă ca o rugă, în sufletul meu. 
Ia românească - icoană pe piept, 
Crucea străbunilor, cu har înțelept.

24.06.2025 / Ziua Universală a Iei 

Sorin Micutiu

Floare târzie

 

Uneori, când nimeni nu mai așteaptă nimic,
cerul coboară tăcut, într-o petală.

Și-n noi rămâne un mugur
care nu renunță,
o lumină ce nu uită să spere,
chiar și-n întuneric.

Nu toate înghețurile ucid.
Unele doar ne curăță
de visuri prea grele.

Rănile adânci
pot ascunde izvoare
pe care nu le știam.

Mama – începutul fără sfârșit

Pentru un an
am cunoscut ce înseamnă
să fiu iubit fără cuvinte,
ținut la piept
ca o promisiune blândă,
respirând același dor
și aceeași lumină
cu tine, mamă.

Ai fost acolo
de la primul meu gângurit,
iar când cerul te-a chemat
prea repede înapoi,
căldura brațelor tale
mi-a rămas începutul -
și nimeni n-o poate șterge.

Un an. Doar un an.
Dar în acel an
mi-ai dăruit rădăcinile
și, poate, chiar puterea
de-a merge mai departe
în lipsa ta.

Dor spre Veșnicie

 

- în memoria Poetului Traian Dorz

(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

Se-ntinde tainic ziua-n zare,
E-al tău ceas sfânt de pomenire,
Și-n lacrimă de sărbătoare
Îți plângem taina de iubire.
 
Ai fost o rugă-nlăcrimată,
Un Psalm trăit, nu doar cântat,
O jertfă vie, ne-nfricată,
Un dor de Cer - nemăsurat.
 
Ai scris cu sânge și cu viață,
Cu ani legați în lanț și chin,
Dar glasul tău, în deasa ceață,
Răzbate-n veci ca un alin.

Punte spre cer

 

- în memoria Poetului Traian Dorz

(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

În ziua când ai plecat,

n-a fost tăcere,

ci un început de cânt.

Ți-ai lăsat inima în pagini de cărți

și ai dus cu tine lacrimile

tuturor celor care n-au putut vorbi.

Ai cunoscut suferința

nu ca pe o rană,

ci ca pe o rugăciune

aprinsă în întuneric.

Statornic până la sânge,

te-ai închinat doar Aceluia

care ți-a fost mai aproape decât libertatea.

Frați în cenușa uitării (manifest anti-război)

 

Doi frați – Israel și Iran –
cu sângele tras din același alfabet vechi,
urmași ai fiilor lui Avraam*,
împart un vis spart în cioburi de pământ.
Fiecare ciob –
o poveste spusă doar de unul dintre ei.

Au învățat să vorbească
nu prin cuvinte,
ci prin ziduri și rachete.
Și-au uitat numele
în ecoul rostit cu teamă
pe frecvențe străine.

Construiesc turnuri din neîncredere,
iar în vârful lor arde
lumina unui far
ce nu mai călăuzește, ci orbește.

Mama și tatăl lor
plâng în ambele limbi,
pe ambele maluri –
și nimeni nu-i mai aude.

Poate, într-o zi,
vor citi aceeași carte,
nu ca arme,
ci ca oglinzi.

* Ismael și Isaac, fiii lui Avraam, stau la temelia a două mari tradiții spirituale. Această poezie nu este despre conflictul dintre două popoare, ci despre memoria unei fraternități pierdute, care merită regăsită. 

 În tradiția biblică, este povestită alungarea lui Ismael, fiul lui Avraam și al Hagarrei, la cererea Sarrei, soția lui Avraam, care era geloasă pe Hagar și pe Ismael. Această alungare este descrisă în capitolul 21 din Geneză. Sarai, devenită Sara, i-a cerut lui Avraam să-l alunge pe Ismael, fiul ei cu Hagar, împreună cu mama lui, deoarece nu dorea ca Ismael să moștenească alături de Isaac, fiul ei. Avraam, deși tulburat, a ascultat de dorința soției sale și i-a alungat pe Ismael și Hagar în deșert.

19.06.2025

Sorin Micuțiu

Izvorul gândurilor mele

 

aud șoapte pe la colțuri
că nu transpun bucuria în versuri
îmi cer iertare
cuvintele-mi sunt neputincioase
când sunt în afara adevărului
 
punem atât de mare preț
pe lucruri exterioare
alergăm o viață întreagă
după plăceri efemere
trăim doar la suprafață
la nivelul simțurilor
fericirea
este doar un puzele improvizat
 
nostalgiți
plutim în derivă
duși de valurile vieții
și ascultăm zi de zi
acelaș playlist
acum și aici
 
în gălăgia de afară
nu mai auzim linistea dinlăuntru
ne secătuim sufletul
și uităm că bucuria
este înainte de toate

o stare lăuntrică

08.02.2021
Sorin Micuțiu

Eminescu, tăcerea dintre stele

 

Te-ai născut într-o lume
care încă nu știa
cum să-și rostească dorul.

Ai venit ca o întrebare
pe care nimeni n-o putea pune
și ai rămas răspunsul,
scris cu cerneală
din sufletul unui neam.

Codrii nu te-au uitat.
Încă foșnesc
cu glasul tău în frunză,
iar lacul își adună undele
ca o inimă care mai bate
pentru o iubire
ce n-a venit niciodată.

Pomenirea Părintelui Iosif Trifa

 

la Rusaliile anului 2025
 
Doamne al părinților noștri,
Tu, care ai sădit în țarina românească
sămânța trezirii prin oameni ai lacrimii și ai Cuvântului,
Te slăvim pentru cel ce a ars pe altarul neamului său,
Părintele Iosif, fiu al durerii și al nădejdii,
pe care l-ai chemat la Tine, în Împărăția cea de sus,
unde nu este moarte, nici plâns, nici durere,
ci viață fără de sfârșit.
 
El nu și-a cruțat viața,
nici trupul, nici inima, nici somnul,
ci a alergat, cu Scriptura în sân și cu crucea în spate,
prin văile întunecate ale poporului său.
 
A fost făclie în vifor,
glas de profet între cei adormiți,
păstor rănit,
care nu și-a părăsit turma.
I s-au stins copiii -
și-a îngropat soția -
dar a rămas statornic,
în ogorul Tău,
scriind, plângând, rugându-se.

Pelerin la Afteia

 

Aici, pe vârful tăcut al lumii,
unde cerul coboară
și pământul îl primește,
mă întorc iar,
ca un fiu risipit
ce-și regăsește drumul spre acasă.

Focul nevăzut

 

În încordarea sufletului,
acolo unde dorul nu strigă,
doar șoptește încet,
ca o adiere pe marginea inimii,
acolo vin Rusaliile.
 
Nu în tunet,
nici în flacără văzută,
ci în mistuirea blândă
a zgurii din suflet,
în aprinderea tainică
a tot ce e curat.
 
Rugăciunea se înalță,
nu ca un strigăt,
ci ca o lumină care crește,
o candelă aprinsă în amurg,
până când cerul răspunde
și focul dragostei coboară,
asemeni limbilor de foc,
peste cei ce așteaptă.
 
Sufletul nu întreabă,
doar se deschide.
Nu cere,
doar se golește.

Pruncul din noi

Există, în fiecare dintre noi,
un prunc ce nu a crescut niciodată -
un mugur de lumină
ascuns în oasele noastre obosite,
care încă bate la ușa inimii
cu degete de dor.

Iisus a spus-o fără metaforă:
Întoarceți-vă.
Fiți prunci.
Altfel, cerul rămâne închis.

Copilul din noi
nu e trecut.
E rădăcină.
E foamea tăcută…

Nu cere nimic.
Doar să stăm puțin
cu el.

01.06.2025
Sorin Micuțiu

Mi-e dor de poeți

 

fotografie realizată de Vasile Laurentiu Sorin

Mi-e dor să întâlnesc poeți.
Nu cei de pe rafturi,
ci cei vii,
cu degetele atinse de lumină
și inima încă umedă de emoție.
 
Mi-e dor să le ascult tăcerile rostite
în cuvinte
care nu zguduie lumea,
dar o ating acolo unde doare frumos.
 
Mi-e dor să stau printre versuri
ca într-o grădină de oameni
care nu se tem să plângă
sau să râdă în mijlocul unei metafore.

CHEMAREA CERULUI

 

Poezie inspirată de Înălțarea Domnului și de făgăduința veșniciei
 
Cerul nu fuge.
Se dă la o parte
ca o perdea de lumină,
să ne arate
că veșnicia
nu-i departe,
ci ne așteaptă.
 
Pașii Celui Înălțat
nu sunt un rămas-bun,
ci începutul unei chemări:
„Veniți după Mine,
dincolo de nori,
unde dorul nu mai doare.”
 
„Unde te duci, Doamne?”
strigă sufletele,
cu ochii uzi de întrebare,
dar cerul răspunde
prin liniște caldă
o tainică promisiune:

Frig de mai

  

Ziua apasă greu,
cu cer plumburiu și rece.
Vântul trece peste ramuri
ca o plângere tăcută,
iar cireșii cândva în floare,
poartă doruri nerostite.
Rodul promis odinioară,
rămâne doar o umbră
în pofta unei așteptări.
 
Ploaia cade fără odihnă,
cerul rămâne mut
și roșul din gânduri
se preface în absență,
într-o dulce amăgire
ce doare.

Între bancă și cer

 

De pe ciotul de bancă
uitată pe trotuar,
unde timpul curge leneș,
mă uit la o stăncuță,
nepăsătoare,
un punct negru
într-un oraș fără răspuns.
 
Eu prind orele în mâini,
le mototolesc,
le înghesui în buzunare.
Ea le lasă să curgă,
ca și cum timpul
este doar un vânt
ce o poartă dintr-o zi în alta.
 
O clipă mă gândesc:
dacă aș putea uita
graba,
planurile,
firele invizibile
ce mă trag spre „trebuie”,
aș fi mai aproape
de cerul ei,
de răgazul
unui zbor fără țintă.

Spovedanie

 

De câteva zile,
sunt doar o barcă
care nu mai știe unde e cerul.

Am lăsat pânzele jos,
nu mai am puterea să le ridic.
Iar vântul,
când lovește,
mă învârte în cerc
ca pe o frunză moartă.
Când tace,
îmi pare că nici timpul nu mai trece.

Busola nu mai știe
unde e nordul.
Se învârte,
ca și cum s-ar lua după inima mea.

Nu mă numi – simte-mă

Ne naștem liberi, dar învelim pielea în cuvinte  
ca într-o haină cusută de alții.  
Ne lăsăm numiți,  
ambalați în litere care nu ne conțin.  

Etichete peste etichete,  
straturi de praf pe oglinda sufletului,  
ca să nu ne mai vedem,  
ca să nu mai întrebăm:  
Cine suntem cu adevărat?  

Fragilitatea e ca o pânză subțire de cristal,  
o atingem cu teamă,  
de parcă un cuvânt ar putea s-o spargă. 

 
Ne îmbrăcăm în cuvinte rigide,  
ca niște armuri cusute din teamă,  
să ascundem zbuciumul care clocotește dedesubt.

Florile din timpul vieții

 

Astăzi, m-am uitat la coroana din mâini.
Am simțit că nu-mi mai spune nimic.
Frumoasă, grea, mare -
dar nu vorbea inimii mele.
 
Apoi am privit două flori, simple,
tăcute ca o rugăciune neterminată.
Mi-au fost de-ajuns.
Fără panglici,
fără cuvinte mari,
doar semnul sincer al unei aduceri-aminte.
 
Am înțeles,
poate mai limpede ca niciodată,
că unele gesturi
cântăresc prea greu
când vin târziu.

Unde pleacă cei dragi

 

Nu se sting cei dragi,
se risipesc în lumină,
ca un gând
care încă iubește.

Iubirea lor nu moare.
Se întoarce, tăcută,
în aura din noi.

Au plecat doar din privire.
Rămân în tot ce nu se vede,
dar se simte.

Sunt aici,
în liniștea care ne atinge
când nu înțelegem
de ce lăcrimăm.

Cel care rămâne

 

 
Seara cade încet,
ca o pânză peste icoane.
Lumina e moale,
fără umbre,
doar lumânările tremură
ca niște suflete
care încă nu știu
dacă să rămână sau să plece.
 
Vin.
Unii cu flori -
miros de iertare
amestecat cu uitare.
Unii poartă tăceri
grele ca mormintele,
alții - un cuvânt,
ca o frânghie aruncată
dinspre viață.
Unii un oftat.
O lacrimă în colțul ochiului.

Cine sunt eu

 

„Nu cer decât să fiu lăsat să fiu ceea ce simt că trebuie să fiu.”

Sunt ceea ce sunt,
nu ceea ce văd ochii voștri.
În adâncul meu,
nu mă definesc prin percepțiile altora.
          
Sunt ceea ce simt,
nu ce mi-ar impune lumea să fiu.
Lăsați-mă să trăiesc adevărul,
fără frici sau inhibiții.
 
Știu cine sunt,
chiar dacă nu mă înțelegeți.
Fiecare alegere,
fiecare pas îmi confirmă drumul.

Izvorul Tămăduirii

 

Astăzi fac o pauză.
Din tot. Din lume, din griji,
chiar și din mine.
 
Pun o cană cu apă sub un nuc bătrân.
Nu pentru superstiție,
ci pentru că în gestul acesta e curajul de a întreba.
 
Nu mi-e teamă ce voi vedea în fundul cănii.
Viața nu se măsoară în zile,
ci în felul în care le trăiesc.
 
E Izvorul Tămăduirii azi.
Și fiecare strop de apă sfințită
atinge tăcut ceva în mine.

De ziua ta, Gheorghe

 

29.05.1970 - 22.01.2023

(pentru fratele meu, care mi-a promis că vine)

Azi e ziua ta în calendar.
Sfântul Gheorghe.
Numele tău rostit de alții cu zâmbet,
de mine cu tăcere.
Ai plecat cu ani în urmă,
dar ai rămas în sufletul meu
care nu te-a uitat.

Mi-ai spus de atâtea ori că vii,
că treci pe la mine, că nu durează mult.
Și te-am așteptat…
cu masa întinsă, cu inima caldă,
cu glume pregătite și râsul tău în minte.
Dar nu ai mai ajuns.
Ai plecat pe un drum unde timpul tace
și pașii nu se mai aud.

Totuși, uneori simt că ai venit.
Când bate vântul lin,
când o rază se oprește doar o secundă mai mult pe obrazul meu,
când vorba ta îmi răsare în gând fără motiv.
Poate ai fost acolo.
Poate ești.

Săptămâna Luminată – poem pascal

 

În Săptămâna Luminată,
când clopotele bat ușor,
se-ntoarce cerul către lume
cu vești de pace și de dor.

Se rupe noaptea de tăcere,
se sfarmă piatra de mormânt,
iar moartea nu mai este stăpână,
se pleacă-n fața Celui Sfânt.

În Săptămâna Luminată,
nu este păcat ce nu-i iertat,
nici durere prea adâncă
pentru Hristos cel Înviat.

În locul mamei, îngeri. În locul pâinii, tata.

 
Gând de Înviere pentru cei care au crescut cu mai puțin, dar au primit totul prin iubire.
 

(poezie personală)
 
N-am avut o mamă
să mă ducă de mână în noaptea de Înviere,
dar am avut cerul plin de stele
și sufletul plin de dor.
 
Am avut tăcerea unei rugăciuni
șoptite de cineva care m-a iubit
fără să spună nimic.
Am avut o lumânare aprinsă
de o mână străină
care n-a fost străină deloc.
 
Am avut îngeri.
În oameni, în întâmplări,
în bunici care mi-au pus haine curate,
în vecini care mi-au zâmbit,
într-un cântec de clopot
care m-a învățat să cred.
 
Poate n-am știut atunci,
dar acum știu:
cel mai tare
am simțit lumina
în inima lui –
tata.

Psalmul Iubirii Răstignite

 

Doamne, astăzi nu vin cu vorbe mari,
ci cu o inimă tremurândă.
Nu cer răspunsuri, nu caut înțelesuri,
ci doar să rămân –
aici, la umbra Crucii Tale.
 
Tu ai iubit până la capăt.
Nu cu strigăt, nu cu judecată,
ci cu tăcerea care dezarmează,
cu blândețea care rupe lanțuri,
cu iertarea care nu cere nimic în schimb.
 
Mi-ai arătat că biruința nu strigă,
ci se roagă:
„Iartă-i…”
Mi-ai arătat că iubirea nu părăsește,
ci stă până la sfârșit,
chiar când toți pleacă,
chiar când doare.

Joia cea Mare

Mulțumesc din inimă scriitoarei și actriței Isabela Hasa, de la teatrul de Artă din Deva, care, prin vocea sa unică și plină de emoție, a transformat versurile mele în mărturisiri ce pătrund până în adâncurile sufletului. 

Tinerilor de la OasteaDomnuluiTv, le sunt deopotrivă profund recunoscător pentru strădania lor de a înveșmânta această poezie într-o haină de sărbătoare, aducând-o aproape de inimile a mii de ascultători. 

Dragilor cititori și ascultători, fie ca aceste rânduri și trăiri să fie pentru voi o rază de lumină și folos duhovnicesc, o chemare către smerenie și iubire. Domnul să vă binecuvânteze pe toți pentru implicarea și bucuria cu care ați primit acest dar!

 
 
Era seară, întunericul se adâncea afară, 
lumina tremurândă a lămpilor 
abia șoptea umbre pe pereți. 
M-am lăsat pradă gândurilor, 
căutând răspunsuri într-o liniște 
ce părea să îmbrace totul. 
 
Încet, ca într-un vis ce se naște, 
am simțit cum odaia devenea mai caldă, 
mai vie, ca un altar. 
Eu, cel ce-L urmam, 
împărțind pâine, mângâieri și nădejde, 
nu înțelegeam pe deplin această zi. 
 
El, Învățătorul nostru, 
S-a ridicat fără grabă, 
și-a luat ștergarul alb, 
făcând un gest ce părea 
atât de simplu, 
dar atât de copleșitor. 

”Vreți să vi-l eliberez pe Regele vostru?”

Se strânge poporul, se-adună să vadă,
Iisus e legat, iar Pilat stă să cadă.
Pe cerul întunecat, norii se-adună,
Vântul șoptește povara străbună.

Fariseii ridică mustrarea lor rece,
Dar pacea din Rege nici moartea n-o trece.
Iisus stă ca mielul tăcut, blând și senin,
Privirea-I străbate mulțimea din plin.

„Nu-i vina mea”, Pilat își spune în șoaptă
Și se spală pe mâini de judecata nedreaptă.
Cu inima frântă și mâinile tremurând,
Privește Adevărul, în fața lui stând.

Privește cerul

 

14 Aprilie – Ziua Internațională de Privit Cerul 
Astăzi vă invit să privim cerul nu doar cu ochii, ci și cu inima.
Fie că vezi stele, nori, senin sau ploaie, cerul e mereu acolo. 
Azi, oprește-te o clipă. Privește cerul și lasă-l să te privească și el.

Oprește-te.
Nu mai fugi.
Lumea va continua să se învârtă
chiar și fără graba ta.
În zbuciumul constant
nu e nimic de câștigat,
doar uitare.
Lasă grijile să se risipească.

Zâmbește.
Nu pentru ceilalți,
ci pentru tine.
Un zâmbet nu e doar o mișcare a feței ,
e o rază ce străpunge norii,
grei ai uitării.
E ecoul sufletului tău care șoptește:
„Sunt aici.”

Cu ce-am să Te-ntâmpin, Doamne?

 

 

Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
azi, în ziua de Florii?
Cu ce ramuri?
Cu ce cuvinte?
Când vii pe mânz de pace,
cu slavă ascunsă-n praf,
ce să-Ți aștern, sfios,
pe calea Ta de har?
 
N-am nici osanale
să strig în rând cu lumea,
nici haine să-Ți așez
pe ramuri de măslin,
dar am un dor ce arde,
un gând ce nu-i străin:
să fii Tu Împărat
sufletului meu.
 
Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
în ceasul cel din urmă?
Când tot ce-i lut
se stinge,
cu ce-am să-Ți ies ‘nainte,
cu palme goale, reci,
când Tu vei fi în slavă
și eu n-oi fi pe veci?

"Osana!"

Ierusalimul meu
nu are ziduri de piatră,
nici porți să scârțâie
sub greutatea vremii.
E zidit în tăcere,
adânc,
în bătăile inimii,
unde străzile sunt șoapte,
iar lumina
se revarsă-n rugăciuni.

Domnul intră smerit,
nu călare pe un asin,
ci pe raze de nădejde.
Îl chem cu un Osana tremurat,
iar ecoul său
se pierde-n văzduh,
până ce se așterne pacea.

Taină

Când mă privesc

în oglinda vremii,

Ce văd?

Un suflet

ce și-a pus pe pauză dorințele...

Un glas

ce șoptește:

„Mai târziu, nu azi.”

În iureșul lumii grăbite

mă pierd,

dăruind din puținul meu,

chiar și atunci

când sunt doar o umbră

de oboseală.

Știu că Tu

ești acolo,

un reazem,

sprijin pentru cei ajunși

la capătul puterilor.

Dacă am iubi necondiționat…

Uneori mă întreb ce-ar rămâne din lume, dacă am iubi fără frică, fără condiții, fără măsură.
Poate doar ființa, în forma ei cea mai pură.
Poate doar tăcerea care nu doare.
Poate… doar iubirea.
Acest poem e un gând dus până la capătul inimii.
Te invit să pășești alături de mine în acest gând, în care iubirea necondiționată nu este un ideal, ci o stare de fapt, o prezență care ne definește mai mult decât cuvintele pot spune.

Dacă am iubi necondiționat…

eu aș fi
tăcerea ce unește

fără durere, în liniște.

 
tu ai fi
răspunsul pe care nu l-am cerut,
dar care mi-a fost scris în suflet
cu lumină.
 
el, ea ar fi
o prezență care nu cere spațiu,
dar face loc.
 
noi am fi
dincolo de cuvinte,
o părtășie fără sfârșit
într-un loc fără timp.
 
voi ați fi
cei ce nu mai întreabă „de ce?”
ci doar trăiesc în „ceea ce este”.
 
ei, ele ar fi
rădăcini adânci în pământ,

statornicie neclintită.
 
și totul ar fi
o rugăciune tăcută,
rostită de inimile noastre
în același timp.

06.04.2025
Sorin Micuțiu

 

Dacă am iubi necondiționat...

 

n-am mai întreba:
„de ce?”
„până când?”
„cu ce preț?”

am fi.
și atât.
și totul.

fără mască,
fără final.

numai inimă.
numai suflet.
numai noi.

05.04.2025

Sorin Micuțiu

Bateria sufletului

  

În buzunar,
mereu e plin
telefonul meu.
Îl încarc,
îl verific des,
nu-l las o clipă.
De scade o linie,
am stres.
 
Câte mesaje,
câte apeluri,
câte scroll-uri
fără sens.
 
Dar sufletul?
Încet, încet,
se face mic,
se simte gol.
L-am neglijat,
l-am ignorat,
și-acum e stins,
descărcat.

Aduceți-vă aminte

Aduceți-vă-aminte de cei ce-au fost lumini,
Ce-n noaptea necredinței, purtau cununi de spini,
Cu rugă și cu jertfă, prin lacrimi și nevoi,
Ne-au dăruit credința ce arde azi în noi.
 
Aduceți-vă-aminte cu drag de-al lor cuvânt,
De pașii lor ce încă răsună pe pământ.
Ei n-au trăit zadarnic, n-au alergat în vânt,
Ci-au fost făclii aprinse în Duhul cel Preasfânt.
 
Priviți spre ei cu teamă, cu sufletul deschis,
Căci faptele lor sfinte la cer s-au scris, s-au scris.
Să nu uităm povața ce Domnul ne-a lăsat:
Că omul doar prin harul credinței e salvat.

Ascult liturghia primăverii

 

înmuguresc tăcut
sub greutatea singurătății
florile de măr
pătrund adânc în suflet
pe covorul ierbii
odihnesc
bătând la porți de cer
un vis ştrengar
caut
într-un mod egoist
nostalgia copilăriei
să-mi gânguresc cuvintele
sub privirile mamei

înnod anii
pun la dospit
amintirile alb-negru
în Duminica Învierii
le voi regăsi
liturghisind
poemul
neterminat aici

Sorin Micuţiu ; din vol. "Patruzeci", pref.: Cristina Ştefan. - Bacău : Art Book, 2014

Scrisoare deschisă

 

în mine ţi-am găsit un loc
să ne simţim aproape
gândesc amar că poate ne-au fost deajuns
zilele trecute pe lângă noi
fără să ne strigăm pe nume
părea imposibil
când ne iubeam păstram visele vii
dăltuind în inimi a XI poruncă de 
Minulescu
ne-am plâns pe umeri gânduri 
zbuciumate
hotarul pus de alţii adesea l-am trecut
dincolo de zidurile înalte
unde răstignită între maluri
aştepta o punte uitată
acolo s-au născut poeziile
şi fiecare noapte era o înviere

mă întreb târziu
sunt eu omul de zăpadă

răspunde-mi muză
chiar nu-mi simţi singurătatea
de ce laşi iarna
să ne viscolească amintirile

Fereastra deschisă / Sorin Micuţiu. - Bacău : Art Book, 2018

Poetul și cucul

 Astăzi este Buna Vestire, cunoscută în popor şi ca Blagoştevenia.

Ziua se mai numește și Ziua cucului, pentru că, în această zi, se spune că se dezleagă limba cucului, el începe din nou să cânte și o face fie până la Sânziene (24 iunie), fie până la Sânpetru (29 iunie), când, înecându-se cu orez, amuțește și se transformă în uliu. Apoi, rămâne în această ipostază până în primăvara următoare. 

De Buna Vestire cântă cucul tare, 
Un poet îi ține hangul pe cărare. 
Ei sunt o pereche, astăzi, în pădure, 
Se înfruntă aprig muzele să-și fure. 

Cucul cântă "Cu-cu," ritmic, cu talent, 
Iar poetul scrie versuri, evident. 
Între ei e luptă, însă la final, 
Cine-o fi vedeta, mai sentimental? 

Liturghia cuvintelor

 

Poezia este respirația tainică a sufletului, o liturghie a cuvintelor ce se rostesc singure, dincolo de timp și de lume. În fiecare vers, un vis prinde contur, o emoție renaște, o fărâmă de divin se așază în inimile celor care o primesc. Prin puterea ei, tăcerea devine cântec, iar gândul – aripă spre infinit. Astăzi, de Ziua Poeziei, să-i ascultăm șoapta și să-i lăsăm ecoul să ne umple ființa.

La mulți ani tuturor poeților – celor care îmblânzesc cuvintele și le transformă în lumină! Să vă fie inspirația nesfârșită, iar versurile să atingă sufletele precum vântul atinge frunza, cu blândețe și veșnicie.

* * *

Liturghia cuvintelor

Poezia e rugă și cântec tăcut,
Un tărâm unde clipa nu are trecut,
În tainicul templu al rimelor sfinte,
Poetul slujește liturghii de cuvinte.

Din colțuri ascunse ale inimii pline,
Răsar metafore, ca stele divine.
Aproape, dar totuși de lume departe,
Poetul le strânge pe toate-ntr-o carte.

Taine

Există moduri tăcute de a cunoaște –
unele prin cuvinte,
te înalță spre cer,
altele prin gesturi,
prin fapte simple,
ce spun mai mult decât vorbele.

E o cunoaștere adâncă,
cuibărită în suflet,
un schimb nevăzut
de la inimă la inimă,
o legătură ce nu cere, 
dar se simte.

Scaunul gol

 12 ani de când Tata Teofil, a plecat la un picnic în Rai, la Mama Elena

Două nume de sfinți, două suflete care au luminat această lume cu dragostea, bunătatea și înțelepciunea lor. Azi se împlinesc 12 ani de când tata a pornit pe același drum al veșniciei, alăturându-se mamei. Îmi place să cred că sunt împreună, într-un colț de Rai, într-o lumină blândă, unde timpul nu mai desparte și unde iubirea rămâne neschimbată.

Dorul nu se măsoară în ani, ci în amintiri, în lecții prețioase și în tot ceea ce au lăsat în urma lor. Le mulțumesc pentru tot ce au fost, pentru tot ce m-au învățat și pentru că, de acolo de sus, încă veghează asupra mea.

Odihniți-vă în pace, dragi părinți!

***
Scaunul gol

Mă-ntorc adesea-n gând
spre casa părintească,
și stau în capul mesei,
unde-au stat cei dragi.

Pe scaunul tăcut,
acoperit de umbră,
cândva am stat și eu –
copil iubitor.

Astăzi pahar, mâine Pa Har!

 

Astăzi, zic unii că-i sărbătoare,
Cu bărbați și 40 de pahare,
Dar iertați-mă că intervin,
Sunt destui ce nu beau vin!

Sunt ei, oare, mai puțin bărbați,
Dacă de alcool nu-s tulburați?
Ori tăria stă-n omul drept,
Nu-n cel încovoiat de piept!

Bărbat e cel ce știe clar
Ce se ascunde într-un pahar,
Și își ține pofta-n leasă,
Nu-l culegi de pe sub masă.

Confesiuni

Te văd alergând,
praf pe genunchi,
noroi pe tălpi,
zâmbetul tău
desenează seninul,
și mă întreb:
unde am lăsat
acele ore fără timp?

Vorbești cu mine,
glas cristalin,
„Ai uitat să te joci?” spui,
și privirea ta
îmi sapă în piept.
„Nu,” îți răspund,
„doar că am învățat
să iubesc altfel,
cu rădăcini,
cu ramuri,
cu umbră.”

Adevărul unui fapt

din mărul ce-a rodit în noapte
am muşcat cu lăcomie înfigându-mi dinţii adânc 
nu m-a durut niciun gând 
când în partea dreaptă a inimii se izbea de pereţi
tot mai stins ecoul sufletului

am aţipit sătul în otava aceea moale
ramurile decupau cerul ascunzându-l după frunze
o voce pătimaşă îmi gâdila auzul 
iar trupul de humă 
se topea în mrejele dezmierdărilor

o mână nevăzută mi-a aşezat sub cap
pernă albă cu miros de pâine coaptă în Rai
dorul nu moare niciodată mamă

Sorin Micuțiu

Patruzeci / Sorin Micuţiu ; pref.: Cristina Ştefan. - Bacău : Art Book, 2014