Mă uit la nisipul de sub picioare,
cum își schimbă fața la fiecare adiere -
și știu că nu pot construi acolo
visele grele.
Am văzut case prăbușindu-se
nu din lipsă de frumusețe,
ci din lipsă de temelie.
Viața nu mă așteaptă,
cere decizii
și eu aleg să-mi înfig pașii
acolo unde pământul nu se surpă,
să trăiesc cu inimă întreagă,
să nu mai alerg după vânturi.
Am purtat în suflet pietre -
și nu toate erau ale mele.
Dar le-am dus,
ca să nu rănesc pe nimeni,
și m-am uitat prea rar înapoi.
Dar vine un timp
când trebuie să lași de la tine,
nu din slăbiciune,
ci din înțelepciune:
să clădești cu mâini liniștite,
să privești spre cer nu cu teamă,
ci cu încredere -
ca spre acasă.
Pentru că inima care iubește
devine ea însăși o temelie.
Curajul nu e lipsa fricii,
ci mersul înainte în ciuda ei -
e când îți tremură genunchii,
dar ridici fruntea și spui:
„astăzi, tot merg”.
Privesc cum, prin crăpături, intră
lumină.
Și dacă inima bate mai rar uneori,
nu înseamnă că a obosit,
ci că ascultă.
În tăcere am găsit sensuri,
în căderi - forță
și în fiecare răsărit,
o invitație:
să o iau de la capăt
cu tot ce sunt.
Pentru că uneori,
răspunsul e deja aici -
în mine,
în tine,
în Dumnezeu.
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu