În locul mamei, îngeri. În locul pâinii, tata.

 
Gând de Înviere pentru cei care au crescut cu mai puțin, dar au primit totul prin iubire.
 

(poezie personală)
 
N-am avut o mamă
să mă ducă de mână în noaptea de Înviere,
dar am avut cerul plin de stele
și sufletul plin de dor.
 
Am avut tăcerea unei rugăciuni
șoptite de cineva care m-a iubit
fără să spună nimic.
Am avut o lumânare aprinsă
de o mână străină
care n-a fost străină deloc.
 
Am avut îngeri.
În oameni, în întâmplări,
în bunici care mi-au pus haine curate,
în vecini care mi-au zâmbit,
într-un cântec de clopot
care m-a învățat să cred.
 
Poate n-am știut atunci,
dar acum știu:
cel mai tare
am simțit lumina
în inima lui –
tata.
 

Tatăl văduv
care se împărțea între noi
ca o bucată de Paște
ruptă cu grijă în nouă.
 
Fiecare dintre noi
primea o fărâmă de liniște,
o palmă pe frunte,
o jertfă tăcută
ascunsă în gesturi mici.
 
În locul poveștilor de seară
ne spunea tăceri pline de grijă.
În locul lumânărilor,
ne-aprindea nădejdea
cu ochii lui obosiți,
dar niciodată goi.
 
Și-n noaptea sfântă,
îl vedeam cum se roagă
fără vorbe,
cu toată inima.
Era singurul care n-avea pe nimeni,
dar ne avea pe toți.
 
Și acolo, în umbra bisericii,
Dumnezeu nu cobora doar în lumina Învierii,
ci și în mâinile lui crăpate
și în tălpile lui ostenite,
care au dus nouă copii
spre lumină.
 
18.04.2025
Sorin Micuțiu

PostScriptum: Această poezie nu e un strigăt de durere, nici o plângere a vieții. E doar un dar de mulțumire, un fel de a aduna în cuvinte tot ce simt pentru ceea ce am și pentru ceea ce am învățat pe drum.