Mama – începutul fără sfârșit

Pentru un an
am cunoscut ce înseamnă
să fiu iubit fără cuvinte,
ținut la piept
ca o promisiune blândă,
respirând același dor
și aceeași lumină
cu tine, mamă.

Ai fost acolo
de la primul meu gângurit,
iar când cerul te-a chemat
prea repede înapoi,
căldura brațelor tale
mi-a rămas începutul -
și nimeni n-o poate șterge.

Un an. Doar un an.
Dar în acel an
mi-ai dăruit rădăcinile
și, poate, chiar puterea
de-a merge mai departe
în lipsa ta.

Te-am visat în tăceri,
te-am căutat în priviri,
în gesturi străine,
în îmbrățișări împrumutate.
Și poate tocmai lipsa ta
m-a învățat să iubesc
necondiționat.

Uneori mă întreb
dacă nu cumva te port în mine
tocmai pentru că n-ai fost.
O absență
ce m-a învățat prezența.
O lipsă
ce m-a făcut mai atent
la fiecare gest de bunătate.

Și dacă lacrima mea
azi mai curge,
nu e de durere,
ci de recunoștință -
că am cunoscut iubirea,
chiar și pentru puțin timp.
Pentru un an,
ai fost lumea mea.
Și uneori
încă mai ești.

P.S.: Poem dedicat mamei mele

A fost un început
atât de scurt,
dar atât de adânc,
încât, toată viața,
n-am făcut decât
să-i păstrez lumina.

O port în fiecare pas,
în fiecare alegere,
în fiecare vers
pe care nu l-am știut,

până azi,
cum să-l spun.

Acum știu.
Și scriu,
poezie,
pentru Mama.
 
22.06.2025
Sorin Micuțiu