Cel care rămâne

 

 
Seara cade încet,
ca o pânză peste icoane.
Lumina e moale,
fără umbre,
doar lumânările tremură
ca niște suflete
care încă nu știu
dacă să rămână sau să plece.
 
Vin.
Unii cu flori -
miros de iertare
amestecat cu uitare.
Unii poartă tăceri
grele ca mormintele,
alții - un cuvânt,
ca o frânghie aruncată
dinspre viață.
Unii un oftat.
O lacrimă în colțul ochiului.

Plecă.
Toți.
Rând pe rând.
Ca niște umbre
cu ceasul grăbit.
Iar tu -
rămâi.
 
Nu cu trupul lui,
ci cu golul care a rămas
perfect conturat
în scaun,
în pat,
în aer.
 
Ai vrea să pleci și tu,
să te pierzi
printre pașii lor stingheri.
Dar îți amintești:
nu tu ești cel plecat.
Tu ești cel care deschide ușa.
Care strânge mâinile reci.
Care spune „mulțumesc că ai venit”
în locul celui ce nu mai poate.
 
Ești brațul care încă îmbrățișează,
glasul care încă spune „la revedere”
în numele celui
care nu va mai vorbi.
 
Și în taina aceea,
când toți s-au dus
și numai lumânarea mai arde,
înțelegi:
 
nu moartea veghezi,
ci Învierea.

15.05.2025

Sorin Micuțiu