De pe ciotul de bancă
uitată pe trotuar,
unde timpul curge leneș,
mă uit la o stăncuță,
nepăsătoare,
un punct negru
într-un oraș fără răspuns.
le mototolesc,
le înghesui în buzunare.
Ea le lasă să curgă,
ca și cum timpul
este doar un vânt
ce o poartă dintr-o zi în alta.
dacă aș putea uita
graba,
planurile,
firele invizibile
ce mă trag spre „trebuie”,
aș fi mai aproape
de cerul ei,
de răgazul
unui zbor fără țintă.
că și eu visam să zbor
cândva,
cu genunchii juliți
și inima largă.
doar să-mi amintesc
că nu toate zborurile
încep din cer.
Unele pornesc
de pe o bancă veche,
într-o după-amiază
fără grabă.
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu