De câteva zile,
sunt doar o barcă
care nu mai știe unde e cerul.
Am lăsat pânzele jos,
nu mai am puterea să le ridic.
Iar vântul,
când lovește,
mă învârte în cerc
ca pe o frunză moartă.
Când tace,
îmi pare că nici timpul nu mai trece.
Busola nu mai știe
unde e nordul.
Se învârte,
ca și cum s-ar lua după inima mea.
Am lăsat un drum în urmă,
pe care pașii nu se mai întorc.
Și ceva din mine
a rămas acolo.
În alt loc,
o bătălie tăcută
se dă între respirații
și tăcerea albă a unui pat,
unde timpul se întinde
ca o frânghie subțire.
Iar eu...
eu rămân
să țin cârma unei bărci
în derivă,
care nu mai visează țărmuri.
Iar marea –
marea nu mai are margini,
doar întinderi goale
unde ecoul nu mai răspunde.
Copile,
tu care-ai știut
să vezi stele în praf
și să urci munți
cu palmele goale,
care te jucai cu norii
și îți făceai vis din orice adiere -
unde ești acum?
Mi-e dor de privirea ta,
care nu căuta explicații,
doar lumini.
Te caut
prin toate lucrurile simple,
și nu te mai aud râzând.
Vino,
ia-mă de mână.
Nu-ți cer să mă salvezi,
doar stai lângă mine,
până-mi amintesc
că focul nu moare
cât timp cineva mai suflă în el.
chiar ruptă,
poate încă prinde vânt
dacă nu uit
să ridic privirea,
că Dumnezeu suflă
și peste pânzele frânte.
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu