Joia cea Mare

Mulțumesc din inimă scriitoarei și actriței Isabela Hasa, de la teatrul de Artă din Deva, care, prin vocea sa unică și plină de emoție, a transformat versurile mele în mărturisiri ce pătrund până în adâncurile sufletului. 

Tinerilor de la OasteaDomnuluiTv, le sunt deopotrivă profund recunoscător pentru strădania lor de a înveșmânta această poezie într-o haină de sărbătoare, aducând-o aproape de inimile a mii de ascultători. 

Dragilor cititori și ascultători, fie ca aceste rânduri și trăiri să fie pentru voi o rază de lumină și folos duhovnicesc, o chemare către smerenie și iubire. Domnul să vă binecuvânteze pe toți pentru implicarea și bucuria cu care ați primit acest dar!

 
 
Era seară, întunericul se adâncea afară, 
lumina tremurândă a lămpilor 
abia șoptea umbre pe pereți. 
M-am lăsat pradă gândurilor, 
căutând răspunsuri într-o liniște 
ce părea să îmbrace totul. 
 
Încet, ca într-un vis ce se naște, 
am simțit cum odaia devenea mai caldă, 
mai vie, ca un altar. 
Eu, cel ce-L urmam, 
împărțind pâine, mângâieri și nădejde, 
nu înțelegeam pe deplin această zi. 
 
El, Învățătorul nostru, 
S-a ridicat fără grabă, 
și-a luat ștergarul alb, 
făcând un gest ce părea 
atât de simplu, 
dar atât de copleșitor. 
 
Am simțit apa caldă atingând pielea, 
o atingere ce purta ceva 
mai mult decât curățenia, 
poate o binecuvântare, o promisiune, 
că am fost văzut, că am fost înțeles. 
 
M-a privit, 
iar în ochii Lui era o liniște 
ce îmbrățișa totul – 
temerile mele, îndoielile mele 
și dragostea Lui fără margini. 
 
În tăcerea aceea, 
am înțeles. 
Orgoliul nu poate îmbrățișa smerenia, 
și iubirea, atunci când e sinceră, 
nu are nevoie de cuvinte mari.
 
Și apoi, a vorbit, 
cuvintele Lui erau încărcate 
cu un adevăr pe care 
abia începeam să-l înțeleg: 
„Așa să faceți și voi.”
 
Odaia parcă respira ceruri, 
iar lemnul podelei vibra sub pașii Lui. 
El, Întruparea Iubirii, 
slujea acum, 
nu cu mândrie, 
ci cu blândețe, 
dezbrăcat de măreție, 
dar îmbrăcat în har. 
 
M-am uitat spre ștergarul alb, 
simbol al smereniei, 
al răbdării ce învață, 
și-am simțit o lumină 
căzând peste îndoielile mele, 
alungând umbrele 
ce mă țineau 
prizonier în propria neputință.
 
„Așa să faceți și voi,” 
mi-a rămas ca un ecou, 
un îndemn al iubirii 
ce nu cere nimic, 
dar oferă totul. 
 
Apa, căldura mâinilor Lui, 
candelele ce șopteau lumină, 
și ștergarul alb – 
toate m-au transformat, 
m-au făcut să înțeleg 
că n-a fost doar un vis, 
ci o chemare ce arde în inimă.
 
Era Joia cea Mare. 
Ziua în care am simțit 
că fiecare gest de smerenie 
e un pas către lumină, 
că fiecare mână ce slujește 
păstrează urma Lui.

17.04.2025
Sorin Micuțiu