Graiu’ din Ardeal

  

Aici la noi, în sfântul meu Ardeal
Răsună graiul vechi, cu dor și soare
Și-n vatra casei fierbe ca un ritual
O coleșă de aur, aburindă-n zare.
 
Pe uliță trece nea Ion, beteag
Îngândurat-își vede de-a lui cale,
Dar un bolund mai face câte-un șag
Și-un hohotit se-aude peste vale.
 
Prin vramița din gard iese un moș
Cu vorba lui domoală, șugubeață:
„Tulai” se-aude, de-i drumul glodos
Și râsul îi rămâne-n colț de față.
 
Pciciocii stau în tindă într-un coș
Cu gust de sat și cu miros de pâine
Iar graiul, moștenit de la strămoși
Ne leagă azi, de ieri dar și de mâine.
 
Când seara se coboară peste sat
Și clopotul din turlă-ncet răsună,
Un „Doamne-ajută”, simplu și curat
Se-așează peste case, ca și-o cunună.
 
Că-n graiul nostru s-a rugat bunica,
Și-n el ne-a spus povești bătrânul sat,
În el și-a pus nădejdea dar și frica
Și tot în grai cu Domnul s-a-mpăcat.
 
În grai s-au spus cuvinte de iertare,
Și „Doamne, fie voia Ta”, smerit
În el și-a dus  țăranul viața în răbdare
Cu dor de cer, de veacuri moștenit.
 
Să nu ne fie graiul de rușine
Nici vorba veche lucru de uitat,
Că-n fiecare „no, dă-i pace” și „no bine ”
E-un strop din sufletul acestui sat.
 
Iar dac-un domn venit de peste deal
Îi curios ce-i tulai și coleșă
Îi spunem  „No, stai oleacă-n Ardeal
Că limba noastră îi tare fercheșă”
 
Și cât va fi în Ardeal o casă,
Un clopot, un izvor și-un om cu dor,
Va fi și-o vorbă veche, luminoasă
Purtând în ea un neam nemuritor.
 
No, asta-i vorba noastră oameni buni
Cu „fain”, „oleacă” și cu „tulai”,
Cum ne-au lăsat-o-ai noștri buni,
 Așa vom duce-o mai departe-n grai.
 
Sorin Micuțiu
28.08.2026