Poate că, citind aceste versuri, unii vor simți tristețe. Eu nu le-am scris din tristețe.
Le-am scris de Ziua Limbii Române, gândindu-mă la cât de profund poate fi un lucru pe care îl primim atât de devreme, încât nici nu știm când l-am primit: limba în care ne spunem primele bucurii, primele rugăciuni, primele iubiri și, uneori, cele mai adânci doruri.
Pentru mine, limba română are și o poveste personală. Una care începe înainte ca eu să-mi pot aminti.
De aceea, poemul acesta este mai degrabă un gest de recunoștință decât unul de tristețe. Pentru ceea ce am primit. Pentru ceea ce am devenit. Și pentru legătura nevăzută dintre un copil, o mamă și o limbă care îi rămâne pentru totdeauna.
La mulți ani, limba română.
Psalm (LII)
pentru mama meaDoamne,
eu nu-mi amintesc
glasul mamei mele.
când el a tăcut.
Nu știu ce mi-a spus.
Nu știu dacă m-a strigat,
dacă mi-a cântat,
dacă mi-a spus
că sunt copilul ei,
că mă iubește.
Nu știu.
mi-a lăsat ceva.
Nu știu ce.
spus încet,
cu buzele aproape
de fruntea mea.
m-a strigat
pentru ultima oară.
pe care eu
n-am știut s-o aud.
mi-a lăsat doar începutul
unei limbi.
aveam să spun,
mai târziu,
pâine,
casă,
dor,
iubire.
am învățat să râd,
să plâng,
să mă rog
și să spun
că mi-e dor.
în fiecare cuvânt
pe care îl rostesc
simt uneori
că este și ceva de la ea.
este cel mai mare dar
pe care mi l-a lăsat.
Nu un cuvânt anume,
ci toate cuvintele
prin care, peste ani,
aveam să încerc
să ajung la ea.
că mi-e dor
unei mame
pe care nu mi-o amintesc?
să plâng după cineva
al cărui glas
nu-l mai pot auzi?
poate m-a chemat ea.
În limba în care
poate mi-a spus întâia oară
„copilul meu”
astăzi,
când se vorbește despre
limba română,
eu nu mă gândesc întâi
la istoria ei,
la cărți,
la poeți
sau la cuvintele mari
pe care le rostim
despre ea.
care n-a avut timp
să mă învețe limba.
Și totuși
mi-a lăsat-o.
Apoi a tăcut.
nu-mi amintesc vocea ei,
în mine
a rămas un cuvânt
pe care nimeni
nu mi-l poate lua.
este
mamă.
Micuțiu Sorin
31.08.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu