Ghioceii Părintelui Iosif

Din iarna adâncă, sub bolta tăcerii, 
Răsar ghioceii - smeriți fără teamă. 
Ei poartă în frunze o cruce-a durerii
Și-n clopote albe ascunsă năframă.
 
Sunt lacrimi de îngeri căzute pe glie, 
Sunt semne că viața nu pleacă vreodată, 
Că-n casa aceasta, cu sfântă făclie, 
Se naște Părintele Iosif odată.
 
Prin ei se mai simte suflarea cea vie 
A Celui ce ține și viața, și moartea. 
În floarea lor mică se-aude-o solie:
„Copile, iubește Psalirea și Cartea!”
 
Sub pașii ce vin să-și-aducă aminte, 
Ei tremură-n zare, ca ruga spre ceruri.
Și-n clinchetul lor se aud înainte 
A’ dragostei doruri și-a’ jertfei ecouri.
 
Ei știu că-ntr-o iarnă, când totul părea 
Să-apună sub greul durerii, 
Lumina din ochii ce-abia licărea 
Se-aprinde-ntr-o stea, de dragul Lucrării.
 
De aceea răsare firava tulpină
În pragul acestei căsuțe bătrâne, 
Trimisului Oastei venit din lumină
Și-un semn pentru-aceia din ziua de mâne.
 
Și poate că-n noapte când vântul străbate 
Și neaua se-așază pe crestele sure, 
Își aminti-vor de vechile fapte 
Și cât a putut-acest sfânt să îndure.
 
Și-n fața lor mică, smerită, curată, 
Înveți că ostașul nu-i mic când iubește. 
Că-n casa aceasta, cu grijă păstrată, 
Născut e-un Părinte ce încă trăiește.
 
05.02.2026
Sorin Micuțiu