Orbirea inimii

 

„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 17-32)

 
În noaptea adâncă,
orbul simte,
se bucură de cântec,
de adierea vântului,
de parfumul naturii,
în întunericul său,
găsește lumina
și trăiește fiecare clipă
la maxim
fără să fie derutat
 
Dar noi,
cu ochi deschiși spre zare,
adesea uităm
de aceste comori,
vedem,
auzim,
dar nu simțim,
inimile noastre
par a fi adormit,
un somn geru.
 
Orbirea,
nu e  lipsa vederii,
e uitarea de a prețui
tainele vieții
cu simplitatea ei ascunsă
în frumusețea florilor,
în zâmbetul copilăriei
fără de care ne pierdem,
într-o vedere fără sens.
 
În căutarea solitudinii,
uităm de mâinile întinse,
de privirile ce ne întâlnesc,
de inimi ce bat în unison
cu a noastră,
ne pierdem în singurătate.
 
09.06.2024
Sorin Micuțiu