Şoapte de dor: ianuarie 2026

duminică, 11 ianuarie 2026

Psalm (XXXVI)

Merg prin zăpadă
printre morminte,
și păcatul meu
merge cu mine.

Crucile nu mă judecă,
pământul nu mă întreabă.
Doar tăcerea
mă lasă să stau.

În frigul acestui alb
sunt gol înaintea Ta.
Nu știu dacă mă asculți,
dar știu că mă vezi.
Și asta îmi ajunge
ca să mai rămân.

Aflați mai multe »

Despre poezie...

O creatie care nu cuprinde in ea munca cea mai grea, rugaciunea cea mai fierbinte, iubirea cea mai curata, jertfa cea mai inalta, suferinta cea mai profunda nu va avea niciodata ceva de durata si de valoare.
Sa nu fugim de suferinta si sa nu lenevim in munca. Cand nu poti sa dormi, nu te framanta in pat, intorcandu-te de pe o parte pe alta, - ci da-te jos si aseaza-te pe genunchi in rugaciunea cea mai fierbinte si staruitoare. Si vei vedea ce putere si ce liniste odihnitoare vei primi.
Ori asaza-te cu harnicie la o munca folositoare – si vei vedea cum vei scapa nu numai de ispite ori de plictiseala, ci si de boala si de nemultumiri. Somnul si lenevia duc la boli si la pacate. Munca si rugaciunea dau sanatate si bucurie....
Cea mai mare parte din Cantarile Nemuritoare, fara condei si fara hartie au fost compuse la inceput. In anii indelungati, fiind pus in conditii cand nici o unealta de scris nu exista, a trebuit folosita singura memoria pentru aceasta. Am compus in gand prima strofa. Am repetat-o pana am si retinut-o corect, apoi am compus a doua. Le-am repetat si retinut pe amandoua, apoi le-am adaugat a treia, apoi a patra si asa mai departe, pana la sfarsit.
Dupa prima poezie am facut la fel cu a doua. Apoi cu a treia, apoi cu a patra... Cand s-au inmultit si nu mai aveam timp sa le repet pe toate, le-am fixat undeva intr-un colt de creier doar numarul de ordine... Poezia numarul 87 – titlul si ideea. Poezia 165, la fel. Poezia 580, tot asa...
Si astfel, cand dupa ani si ani am ajuns la condei si hartie, m-am retras si eu in Patmosul meu si, storcandu-mi memoria, au iesit una dupa alta cartile Cantarilor Nemuritoare si ale celorlalte care acolo s-au nascut.
Avem un mare si divin aceasta memorie. Insa daca noi nu o folosim, ea se pierde, se rugineste, se leneveste, se usuca. Condeiul si hartia, cartea si masina ne-au lenevit si aproape ne-au anulat memoria. Avand la indemana totdeauna mijloacele de scris, ne-am neglijat memoria si ea a ajuns sa nu mai poata ajuta.
Ce bine tineau minte batranii nostri mai demult, care nu stiau scrie si citi, dar luau bine seama la toate adevarurile vietii si le retineau fara greutate si fara greseli! Asa au fost compuse si transmise din gura in gura si din veac in veac frumoasele noastre colinzi ori povestiri, ori sfaturile pline de intelepciune din batranii nostri."...

"Sa nu ajungem ca acei poeti care scriu azi, umpland gazetele si revistele literare ale veacului acestuia cu lucruri pe care daca oricine l-ar auzi pe cineva declamandu-si singur undeva cele ce le-a scris el in cartea ori in gazeta sa, si-ar face cruce, cu intristare, si ar zice: Doamne ai mila de el, saracul; e om nebun!...

"O poezie - zic acesti poeti - nu trebuie sa o inteleaga nimeni". O poezie trebuie ca atunci cand tu o citesti sa-ti imaginezi ce a vrut poetul sa spuna - nu el sa-ti dea intelesul ei. Ca poezia este nu ceea ce iti spune el, ci este ceea ce pricepi tu...
Daca pricepi ceva, te alegi cu ceva. Daca nu pricepi nimic, nu te alegi decat cu vremea pierduta si cu banii dati.

Sa nu ajungem asa ca ei! Decat zece mii de cuvinte fara inteles, - mai bine cinci intelese. Decat sute de volume de versuri albe sau cenusii, din care nu retii nici un cuvant, mai bine o strofa care sa-ti placa s-o inveti pe de rost.

Cine se va entuziasma de o astfel de "arta"? Cui ii va vibra sufletul sau si i se vor umezi ochii de admiratie fata de astfel de creatii? "

- Traian Dorz -