Pe calea-ngustă,
umbrele serii
tăinuiesc
gene-nlăcrimate.
Mi-e dor!...
Mi-e dor de-acele zile
când gânguream,
în dragostea dintâi:
,,O, Doamne, Te iubim!”
Aş vrea,
în zorii dimineţii,
în mireasma florilor,
să-Ţi şoptesc cu rouă:
,,Pentru rabdare,
Doamne, mulţumesc!”
Iartă-mă, Doamne!
De atâtea ori suspinând
şi plângând Te-am auzit
până-n zori, lângă mine...
Azi plâng şi eu cu dor
după dragostea frăţească,
ce preţ de jertfe pentru ea
a trebuit să se plătească...
Din ce prigoane
s-a născut iubirea,
frumoasa şi sfânta iertare
ce ne-a aprins inimile...
Doamne, pe calea-ngustă
se simte o stare frumoasă...
Nu ştiu ce pierd
cei ce nu vor să iubească!
Chiar dacă sunt lacrimi,
ele nu-s de jale,
sunt doar rouă sfântă
ce picură pe cale...
Genele-nlcărimate
în zori dimineţii
vor scutura podoaba...
Zâmbindu-Ţi, Ţie, Doamne!
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu