La malul mării

  

Când pașii mei se afundă în nisipul ud,
îmi vine în minte o amintire
care nu-mi aparține,
dar care mă cheamă.
 
Lumina dimineții
se răsfrânge peste ape,
barca legănată de oboseală,
mrejele goale,
tăcerea
celor ce au trudit în zadar.
 
Pe țărm stă un străin,
glasul lui blând traversează valurile:
„Copii, aveți ceva de mâncare?”
 
Răspunsul - „Nu” -
nu e doar al lor,
este și ecoul golului
din inima mea.
 
Și apoi vine îndemnul:
„Aruncați mreaja în partea dreaptă.”
Marea se frânge,
viața tresaltă în valuri,
iar uimirea mă cuprinde
ca un fior rece, pe șira spinării.
 
„Este Domnul!”
răsună pe țărmul acelei dimineți,
și valurile,
când îmi ating gleznele,
păstrează ecoul.
 
De atunci,
orice răsărit la malul mării
mă înfioară.
Când glasul Lui mă va chema,
voi recunoaște eu țărmul?

11.09.2025
Sorin Micuțiu