Psalm ( XXVII )

 

Nu am timp.  
Îl caut în buzunare,  
în privirea celor dragi.  
Îl cer, 
îl visez, 
îl plâng.

Îl împart:   
cu soția,
cu băiatul,
cu părinții
cu prietenii
și cu job-ul.

Fiecare clipă 
e o fărâmă de mine.  
O dau cu drag,  
dar mă întreb:  
unde sunt eu,
în toate astea?

Mă plâng de timp,
că nu-mi ajunge.  
Că ziua se scurge  
ca nisipul
printre degete.  

Că rămân mereu,
ultimul, 
la coada propriei vieți.

Dar la final,  
când se lasă liniștea,  
descopăr fericit
că a mai rămas ceva.  
O clipă.  
Un gând.  
Un colț de suflet,
neatins.

Și acolo,  
în acel rest de timp,  
mă regăsesc. 

 
Îți mulțumesc, Doamne, 
pentru fărâma de timp 
ce-a fost doar a mea  
și totuși, a Ta!

24.09.2025
Sorin Micutiu