Am chemat umbra
la o cană de ceai.
Nu mai voiam să fug de ea.
Am așezat două căni pe masă
și am întrebat-o simplu:
Umbra mea,
ai cunoscut-o pe mama?
Aveam un an
când a plecat.
Ai văzut-o plecând?
Ai rămas cu mine după aceea?
Umbra a tăcut.
Și-a coborât privirea
în ceașca de ceai.
După o vreme am întrebat:
Unde erai
când alergam după oi și vaci
în arșița verii?
Când mă întorceam acasă obosit,
cu praful drumului pe picioare
și cu întrebări prea grele
pentru un copil?
Unde erai?
Umbra a zâmbit trist.
Parcă ar fi vrut să spună:
„La un pas în urma ta.”
Am mai băut puțin.
Și am mers mai departe.
În singurătatea adolescenței,
unde erai?
Când mă simțeam străin
printre ai mei.
Când noaptea era mai lungă
decât ar fi trebuit să fie.
Când mă rugam
și nu auzeam nimic.
Unde erai?
La fel, umbra a tăcut.
Apoi am coborât glasul.
Dar când păcătuiam
cu gândul,
cu cuvântul,
cu fapta...
unde erai?
Lângă mine?
În spatele meu?
Sau în mine?
Atunci umbra
a ridicat privirea.
Nu mi-a răspuns.
Nici nu trebuia.
Am înțeles singur.
Nu te judec.
Nu te condamn.
Știu.
Erai lângă mine.
Dar eu nu aveam ochi
pentru tine.
Mi se părea că ești
o povară în plus,
o cruce în plus,
ceva ce trebuia ascuns.
Astăzi însă
stăm la aceeași masă.
Iar între noi
nu mai este frică.
Doar o cană de ceai
care se răcește încet
și o viață întreagă
pe care învăț,
în sfârșit,
să o privesc.
Și înțeleg:
nu erai o cruce în plus.
Erai lemnul crucii mele.
11.10.2026
Sorin Micutiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu