Rouă de dor

Pe calea-ngustă,
umbrele serii
tăinuiesc
gene-nlăcrimate.

Mi-e dor!...
Mi-e dor de-acele zile
când gânguream,
în dragostea dintâi:
,,O, Doamne, Te iubim!”

Aş vrea,
în zorii dimineţii,
în mireasma florilor,
să-Ţi şoptesc cu rouă:
,,Pentru rabdare,
Doamne, mulţumesc!”

Iartă-mă, Doamne!
De atâtea ori suspinând
şi plângând Te-am auzit
până-n zori, lângă mine...

Azi plâng şi eu cu dor
după dragostea frăţească,
ce preţ de jertfe pentru ea
a trebuit să se plătească...

Din ce prigoane
s-a născut iubirea,
frumoasa şi sfânta iertare
ce ne-a aprins inimile...

Doamne, pe calea-ngustă
se simte o stare frumoasă...
Nu ştiu ce pierd
cei ce nu vor să iubească!

Chiar dacă sunt lacrimi,
ele nu-s de jale,
sunt doar rouă sfântă
ce picură pe cale...

Genele-nlcărimate
în zori dimineţii
vor scutura podoaba...
Zâmbindu-Ţi, Ţie, Doamne!