Au înflorit macii printre gânduri

poem pentru tata

Îmi amintesc drobul de pâine de sub pânza de in împărțit la nouă tu stai și te rogi privind izvoarele curate din ochi de copil un strop de rouă alunecă pe geam ca o lacrimă pe obrazul mamei nu mai era mâna aceea să o șteargă amintirea ei devine o rană un strigăt mut împărțit la zece în palme strângeai ca pe o anafură firimiturile erau deajuns te săturai privindu-ne așa te regăsesc și astăzi mereu între două așteptări