Visul continuă...
Sorin Micuţiu recidivează poetic! Cu visul său. Dacă în anul 2012 a debutat liric în „Vindecat de nevisare‛, un apreciat grupaj poetic editat la Artbook, după o selecţie din Cenaclul Lira21, iată, acum, tipăreşte la aceeaşi editură, un volum aniversar, sub laconicul, dar plin de semnificaţii, titlu,‛ 40‛. Simbolistica numărului 40 este legată de aniversarea vârstei mature, de prag. Lumea poetică din care scrie Sorin Micuţiu este ideală, este delimitată net de dezvrăjirea realităţii contemporane, o lume a credinţei şi a iubirii de părinţi, păstrată cu sfinţenie şi dedicată poeziei însăşi. în sitele timpului rămân anii îmbătați în culori de amurg (40) Poezia mistică, poezia de iubire de părinţi, poezia visului, sunt specii care după 1989 au avut impact la publicul cititor, cel online cu precădere. Orizontul de aşteptare al lectorilor a devenit deschis şi avid acestor genuri, date fiind cenzurările comuniste dar, din păcate, critica literară nu a încurajat aceste creaţii, fiind considerate vetuste, ele netrecând de zidul postmodernismului rege din anii ‘80. Aşadar, puţini poeţi contemporani, chiar dintre cei practicanţi online, au marşat pe simplitatea genului oniric, revelatoriu, preferându-se alegorismul, epicizarea, metapoeticul, onirismul ludic suprarealist. Sorin Micuţiu scrie din lumea sa imaginară dar necreată artificial, intubată, ci din sinele său curat, cel neexpus realităţii, cel neatins de mediul crizat şi denaturat, sinele său purificat prin poezie.
‚joc origami cu visele
în anticamera inimii
îngădui iubirii să cadă pe gânduri
pe şevaletul de șoapte‛ (Totul pare efemer)
O definiţie a onirismului spune:
‚Ţinta imaginarului oniric – mărturisită, deci conştientă şi, ca atare, „construită‛ – este de a vieţui interior într-o altă realitate, paralelă, edificată în ansamblu ca „lume‛, funcţionînd într-un cronotop nenormat firesc,‛ (Mircea Braga /INSURGENŢA ONIRICĂ – ÎNTRE POEZIE ŞI CONTEXT) dar nu aş putea să-l înrămez pe Sorin Micuţiu în acest gen de imaginar, pentru că poezia sa nu este construită nici ca refugiu, nici ca sălaş de unde poate releva poetic, poezia sa este visul trăit ca ideal de bineţe şi frumuseţe.
”gândurile mele peste un petec de hârtie
se despletesc în cuvinte
ca umbrele înghesuite
pe chipuri brodate de timp” (În dimineața eshatonului)
Mama pierdută revine în cântecul lui Amfion pentru ca zidurile crescute să apere în permanenţă visul său de frumos. Sorin Micuţiu, un Amfion în reverie, la al cărui cântec zidurile despărţitoare de realitate cresc singure, fiind înseşi hotare poetice lumii visătoare. Visul ca ziduri de apărare. Visul ca dragoste. Visul ca blândeţea mamei şi puterea tatălui. Visul-ancora simţirii divine.
O realitate ideală, de vis:
“îmi asum dreptul/ să mă doară/ fiecare amintire/fără tine” (Mărturisire)
“camera mamei -pe marginea patului/e doar catrinţa /zori în cimitir/ mărţişorul strâns în pumn/ pe crucea mamei/ în codul genetic/ îmi temperez firea/ prea visătoare uneori/ ochii și buzele/sunt ale mamei/ nu mă îndoiesc nicio clipă” (Meditaţie în semnul crucii)
“șoaptele mamei/ citind din Psaltire/ mă mustră/ sunt visul împlinit/ într-o legănare/ târzie (Arhivar de vise)
“Înfăşurat în giulgiul visării”, poetul arhivează vise, reflexia semnifică imaculat şi cuminte, realitatea sa poetică venind şi din meditaţii mistice. De fapt, emoţia limbajului său liric este în codul creştin asumat, identificându-se cu el.
“mi-e dor
de o fluturare de aripă
aprind jarul în lutul hămesit
amirosind a fum
ard încet umbrele”
(În golul brațelor
e forma Ta)
Din mistica experimentată, Sorin Micuţiu alege interiorul curat şi frumos, alege să-l reverbereze precum mitul elin al lui Amfion:
“Amfion cântând, zidurile cetăţii cresc, cărămizile aşternându-se singure.”
Întocmai Sorin Micuţiu în poezie. Întocmai.
Cristina Ştefan, nov, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu