Te-ai născut într-o lume
care încă nu știa
cum să-și rostească dorul.
Ai venit ca o întrebare
pe care nimeni n-o putea pune
și ai rămas răspunsul,
scris cu cerneală
din sufletul unui neam.
Codrii nu te-au uitat.
Încă foșnesc
cu glasul tău în frunză,
iar lacul își adună undele
ca o inimă care mai bate
pentru o iubire
ce n-a venit niciodată.
Ai scris despre stele
fără să le atingi,
despre iubire,
ca și cum ai fi visat-o
într-o altă viață.
Ai plâns peste timp,
cu ochii întorși
spre viitorul unei țări
care te înțelege
uneori prea târziu.
Nu ai fost doar poet.
Ai fost oglinda
în care s-au uitat toți
și s-au văzut goi.
Ai ars în numele unui adevăr
pe care nimeni
nu voia să-l asculte.
Ești doina
pe care o poartă vântul
printre casele bătrâne,
ecoul unei copilării
ce nu se mai întoarce.
Ești steaua
care nu cade,
dar ne amintește,
în fiecare iunie,
că lumina adevărată
nu moare niciodată.
Și din tăcerea ta,
poezia încă vorbește.
Eminescu,
ești dorul
care nu se uită.
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu