Eminescu, voievod stelar,
cu fruntea-n vântul veșniciei,
aprinde dorul ca un far
în codrii albaștrii ai poeziei.
Din galaxii de vis și lună
el curge-n graiul românesc,
iar noaptea, liniștea-l adună
în lacrimi calde ce clipesc.
Pe bolta lumii fără margini
își poartă spada de cuvânt,
și peste a cerurilor pagini
se-aude glasul lui ne-nfrânt.
10.01.2026
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu