"Osana!"

Ierusalimul meu
nu are ziduri de piatră,
nici porți să scârțâie
sub greutatea vremii.
E zidit în tăcere,
adânc,
în bătăile inimii,
unde străzile sunt șoapte,
iar lumina
se revarsă-n rugăciuni.

Domnul intră smerit,
nu călare pe un asin,
ci pe raze de nădejde.
Îl chem cu un Osana tremurat,
iar ecoul său
se pierde-n văzduh,
până ce se așterne pacea.

Sufletul
e cetatea mea,
cu umbre
și colțuri ascunse,
dar când deschid poarta,
lumina pătrunde-n adânc,
alungând praful uitării.

Fiecare zi
e o sărbătoare!
Nu mai privesc Ierusalimul
din afară –
ci simt cum Îl clădesc
în mine,
cărămidă cu cărămidă.

"Osana!"
strigă sufletul meu,
acum,
aici,
în taina prezentului.

09.04.2025
Sorin Micutiu