Când mă privesc
în oglinda vremii,
Ce văd?
Un suflet
ce și-a pus pe pauză dorințele...
Un glas
ce șoptește:
„Mai târziu, nu azi.”
În iureșul lumii grăbite
mă pierd,
dăruind din puținul meu,
chiar și atunci
când sunt doar o umbră
de oboseală.
Știu că Tu
ești acolo,
un reazem,
sprijin pentru cei ajunși
Știu că sunt mai mult
decât povara ce-o port.
Mai mult decât grijile
sau nopțile grele.
De aceea,
ridic privirea spre cer,
cu sufletul în palme...
Las critica
și amânarea în trecut.
E timpul să alerg,
să fiu curajos
și tăcut.
Să fiu eu,
toiagul de sprijin
pe care-l aștept.
09.04.2025
Sorin Micutiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu