Șoapte din Tușnad

 

 

În sanctuarul tăcut al Băilor Tușnad,
unde munții sunt rugăciuni încremenite,
iar lacurile sunt oglinzi sparte ale cerului,
te pierzi printre umbrele timpului,
căutând urme de lumină în cenușa clipei.
 

Lacul Sfânta Ana, un ochi adormit al vulcanului,
își privește propriile lacrimi, strălucind sub norii uitați.
Cerul, o imensă manta de vise, se așază peste ape,
mângâindu-le ca pe o taină ce nu se dezvăluie niciodată.
 

Muzeul Apei Minerale își deschide porțile
ca un templu al izvoarelor fermecate,
unde fiecare strop este o perlă furată din adâncuri,
iar fiecare poveste, o frunză purtată pe râul eternității.
 

La Cozmeni, istoria respiră prin lemnul vechi,
mobilierul e o caravană de amintiri pietrificate,
iar țesăturile sunt plase întinse pe mări de timp,
prin care trecutul se prelinge cu fiecare atingere.
 

 

Pe Piatra Șoimilor, stâncile sunt titani adormiți,
iar potecile, venele vieții ce pulsează tăcut.
Vântul cântă balade pierdute,
iar priveliștea îți deschide sufletul
ca un pergament scris cu cerneală de visuri.
 

Poarta Secuiască din Turia este ca un portal către alte lumi,
lemnul ei poartă cicatricile vremii,
iar motivele sculptate sunt rugi păstrate în tăcere.
Fiecare trecere pe sub ea este ca o binecuvântare.
 

Lacul Ciucaș, o perlă ascunsă între coroanele pădurii,
își poartă apele ca pe o mantie regală,
iar malurile sunt crini de umbră ce ascultă dorințele.
În liniștea lui, parcă timpul se topește într-o clipă,
iar povestea noastră se scrie cu fiecare reflexie.
 

Drumul spre Turnul Apor e un fir de aur prin pădure,
pașii sunt rugăciuni șoptite către cer,
iar sus, la capăt, găsești tronul zeilor,
de unde îți privești propria viață
ca pe o constelație ce pulsează în întuneric.
 

Băile Tușnad nu sunt doar un loc,
sunt o baladă veche cântată de natură,
o elegie a dorului și a revederii,
o inimă ce bate tăcut sub munți,
un altar unde sufletele se întâlnesc.
 

În adâncul munților, unde tăcerea respiră,
unde pinii își prind rădăcinile în umbra timpului,
se deschide Tinovul Mohoș, o lume suspendată,
un peisaj ce plutește între pământ și cer.
 

Ochiurile de lac își păstrează amintirea apei,
oglinzi risipite în verdele turbăriilor,
iar tufele de afin își țes aromele coapte
în țesătura sălbatică a locului uitat.
 

Plante carnivore, păzitori ai erei vechi,
roua cerului strălucește ca diamante vii,
mușchiul pestriț, o mantie a trecutului,
răchițeaua, un vis roșu în labirintul verzilor.
 

Vuietoarea foșnește în adierea tăcută,
bumbăcarița își leagănă vârful alb,
iar ruginarea își întinde brațele
spre cerul ce nu-și mai întrerupe liniștea.
 

Tinovul Mohoș, un sanctuar pierdut,
unde timpul se prelinge prin rădăcini,
unde natura păstrează secretele erei glaciare,
iar pașii noștri tresar în fața eternității.
 

În adâncul pădurii, acolo unde drumeții pășesc cu sfială,
unde umbrele se joacă printre raze de lumină filtrată,
apare, tăcut și curios, regele codrilor,
cu blana ca un nor smuls din furtunile vremurilor.
 

Ne întâlnim, privirile se întrepătrund,
și, pentru o clipă, pădurea respiră mai încet.
Un salut neașteptat, o pauză între două lumi,
în care omul și ursul împart aceeași poveste.
 

Mai jos, lângă izvoare sulfuroase,
unde pământul șoptește secrete adânci,
o ursoaică își îndrumă puii pofticioși,
căutând arome uitate în vântul cald de seară.
 

O frunză cade, un oftat de vânt,
iar puii, uimiți, se îndreaptă spre drumeți.
În ochii lor, foamea e doar o curiozitate,
iar noi, străini, privim cu zâmbet în colțul inimii.
 

Și, când pașii ne duc spre locul unde focul dansează,
unde aburii se ridică ca o chemare a amintirii,
într-un cazan, gulașul clocotește,
povestea sa, veche, păstrată în fiecare lingură.
 

Carnea coboară în sosul roșu,
mireasma se răspândește prin pădure,
iar în tăcerea nopții, înconjurați de munți,
simțim că locul acesta e făcut pentru împărtășire.
 

La Hotelul Tușnad, timpul se topește în ospitalitate,
iar fiecare zâmbet este o invitație la liniște.
Sub mâini grijulii, camerele îmbrățișează drumeții,
și aerul poartă parfum de acasă.
 

În barul de zi, sufletul își găsește ritmul,
iar d-na Cora Munteanca aprinde serile cu cântec și joc.
O seară simplă, dar plină de viață,
unde fiecare oaspete devine parte din cântec.
 

În Băile Tușnad, nu doar natura vorbește,
ci și întâlnirile neașteptate,
cu urși ce salută, cu izvoare ce vindecă,
cu mâncăruri ce împletesc gustul cu trecutul.
 

O lume întreagă, prinsă în această margine de cer,
unde poveștile nu se sfârșesc,
ci doar așteaptă să fie din nou trăite.

30.04.2025

Sorin Micuțiu

Ps. Fotografiile nu îmi aparțin, doar ultimele :)