Când ningea copilăria
peste satul înzăpezit
și ne-ntorceam cu obrajii
roșii de vânt,
cu pantalonii bocnă
până la genunchi,
în cizme ude,
cu șosete-nghețate
și ochii plini de lumină,
intram în casă târziu
și mirosea a lemn,
a pace și a cină.
Soba ardea molcom,
iar cergile de lână groasă
ne primeau la piept.
Grijile erau puține,
căci viața atunci curgea încet.
Și parcă azi,
când frigul lumii
ne strânge dorul în palmă,
ne-am întoarce iar o clipă
la soba caldă de altădată,
să ne încălzim nu doar picioarele,
ci inima întreagă,
obosită,
cu o zăpadă curată
și-o copilărie fără griji,
niciodată uitată.
Micuțiu Sorin
28.12.2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu