Cine sunt eu

 

„Nu cer decât să fiu lăsat să fiu ceea ce simt că trebuie să fiu.”

Sunt ceea ce sunt,
nu ceea ce văd ochii voștri.
În adâncul meu,
nu mă definesc prin percepțiile altora.
          
Sunt ceea ce simt,
nu ce mi-ar impune lumea să fiu.
Lăsați-mă să trăiesc adevărul,
fără frici sau inhibiții.
 
Știu cine sunt,
chiar dacă nu mă înțelegeți.
Fiecare alegere,
fiecare pas îmi confirmă drumul.

Izvorul Tămăduirii

 

Astăzi fac o pauză.
Din tot. Din lume, din griji,
chiar și din mine.
 
Pun o cană cu apă sub un nuc bătrân.
Nu pentru superstiție,
ci pentru că în gestul acesta e curajul de a întreba.
 
Nu mi-e teamă ce voi vedea în fundul cănii.
Viața nu se măsoară în zile,
ci în felul în care le trăiesc.
 
E Izvorul Tămăduirii azi.
Și fiecare strop de apă sfințită
atinge tăcut ceva în mine.

De ziua ta, Gheorghe

 

29.05.1970 - 22.01.2023

(pentru fratele meu, care mi-a promis că vine)

Azi e ziua ta în calendar.
Sfântul Gheorghe.
Numele tău rostit de alții cu zâmbet,
de mine cu tăcere.
Ai plecat cu ani în urmă,
dar ai rămas în sufletul meu
care nu te-a uitat.

Mi-ai spus de atâtea ori că vii,
că treci pe la mine, că nu durează mult.
Și te-am așteptat…
cu masa întinsă, cu inima caldă,
cu glume pregătite și râsul tău în minte.
Dar nu ai mai ajuns.
Ai plecat pe un drum unde timpul tace
și pașii nu se mai aud.

Totuși, uneori simt că ai venit.
Când bate vântul lin,
când o rază se oprește doar o secundă mai mult pe obrazul meu,
când vorba ta îmi răsare în gând fără motiv.
Poate ai fost acolo.
Poate ești.

Săptămâna Luminată – poem pascal

 

În Săptămâna Luminată,
când clopotele bat ușor,
se-ntoarce cerul către lume
cu vești de pace și de dor.

Se rupe noaptea de tăcere,
se sfarmă piatra de mormânt,
iar moartea nu mai este stăpână,
se pleacă-n fața Celui Sfânt.

În Săptămâna Luminată,
nu este păcat ce nu-i iertat,
nici durere prea adâncă
pentru Hristos cel Înviat.

În locul mamei, îngeri. În locul pâinii, tata.

 
Gând de Înviere pentru cei care au crescut cu mai puțin, dar au primit totul prin iubire.
 

(poezie personală)
 
N-am avut o mamă
să mă ducă de mână în noaptea de Înviere,
dar am avut cerul plin de stele
și sufletul plin de dor.
 
Am avut tăcerea unei rugăciuni
șoptite de cineva care m-a iubit
fără să spună nimic.
Am avut o lumânare aprinsă
de o mână străină
care n-a fost străină deloc.
 
Am avut îngeri.
În oameni, în întâmplări,
în bunici care mi-au pus haine curate,
în vecini care mi-au zâmbit,
într-un cântec de clopot
care m-a învățat să cred.
 
Poate n-am știut atunci,
dar acum știu:
cel mai tare
am simțit lumina
în inima lui –
tata.

Psalmul Iubirii Răstignite

 

Doamne, astăzi nu vin cu vorbe mari,
ci cu o inimă tremurândă.
Nu cer răspunsuri, nu caut înțelesuri,
ci doar să rămân –
aici, la umbra Crucii Tale.
 
Tu ai iubit până la capăt.
Nu cu strigăt, nu cu judecată,
ci cu tăcerea care dezarmează,
cu blândețea care rupe lanțuri,
cu iertarea care nu cere nimic în schimb.
 
Mi-ai arătat că biruința nu strigă,
ci se roagă:
„Iartă-i…”
Mi-ai arătat că iubirea nu părăsește,
ci stă până la sfârșit,
chiar când toți pleacă,
chiar când doare.

Joia cea Mare

Mulțumesc din inimă scriitoarei și actriței Isabela Hasa, de la teatrul de Artă din Deva, care, prin vocea sa unică și plină de emoție, a transformat versurile mele în mărturisiri ce pătrund până în adâncurile sufletului. 

Tinerilor de la OasteaDomnuluiTv, le sunt deopotrivă profund recunoscător pentru strădania lor de a înveșmânta această poezie într-o haină de sărbătoare, aducând-o aproape de inimile a mii de ascultători. 

Dragilor cititori și ascultători, fie ca aceste rânduri și trăiri să fie pentru voi o rază de lumină și folos duhovnicesc, o chemare către smerenie și iubire. Domnul să vă binecuvânteze pe toți pentru implicarea și bucuria cu care ați primit acest dar!

 
 
Era seară, întunericul se adâncea afară, 
lumina tremurândă a lămpilor 
abia șoptea umbre pe pereți. 
M-am lăsat pradă gândurilor, 
căutând răspunsuri într-o liniște 
ce părea să îmbrace totul. 
 
Încet, ca într-un vis ce se naște, 
am simțit cum odaia devenea mai caldă, 
mai vie, ca un altar. 
Eu, cel ce-L urmam, 
împărțind pâine, mângâieri și nădejde, 
nu înțelegeam pe deplin această zi. 
 
El, Învățătorul nostru, 
S-a ridicat fără grabă, 
și-a luat ștergarul alb, 
făcând un gest ce părea 
atât de simplu, 
dar atât de copleșitor. 

”Vreți să vi-l eliberez pe Regele vostru?”

Se strânge poporul, se-adună să vadă,
Iisus e legat, iar Pilat stă să cadă.
Pe cerul întunecat, norii se-adună,
Vântul șoptește povara străbună.

Fariseii ridică mustrarea lor rece,
Dar pacea din Rege nici moartea n-o trece.
Iisus stă ca mielul tăcut, blând și senin,
Privirea-I străbate mulțimea din plin.

„Nu-i vina mea”, Pilat își spune în șoaptă
Și se spală pe mâini de judecata nedreaptă.
Cu inima frântă și mâinile tremurând,
Privește Adevărul, în fața lui stând.

Privește cerul

 

14 Aprilie – Ziua Internațională de Privit Cerul 
Astăzi vă invit să privim cerul nu doar cu ochii, ci și cu inima.
Fie că vezi stele, nori, senin sau ploaie, cerul e mereu acolo. 
Azi, oprește-te o clipă. Privește cerul și lasă-l să te privească și el.

Oprește-te.
Nu mai fugi.
Lumea va continua să se învârtă
chiar și fără graba ta.
În zbuciumul constant
nu e nimic de câștigat,
doar uitare.
Lasă grijile să se risipească.

Zâmbește.
Nu pentru ceilalți,
ci pentru tine.
Un zâmbet nu e doar o mișcare a feței ,
e o rază ce străpunge norii,
grei ai uitării.
E ecoul sufletului tău care șoptește:
„Sunt aici.”

Cu ce-am să Te-ntâmpin, Doamne?

 

 

Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
azi, în ziua de Florii?
Cu ce ramuri?
Cu ce cuvinte?
Când vii pe mânz de pace,
cu slavă ascunsă-n praf,
ce să-Ți aștern, sfios,
pe calea Ta de har?
 
N-am nici osanale
să strig în rând cu lumea,
nici haine să-Ți așez
pe ramuri de măslin,
dar am un dor ce arde,
un gând ce nu-i străin:
să fii Tu Împărat
sufletului meu.
 
Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
în ceasul cel din urmă?
Când tot ce-i lut
se stinge,
cu ce-am să-Ți ies ‘nainte,
cu palme goale, reci,
când Tu vei fi în slavă
și eu n-oi fi pe veci?

"Osana!"

Ierusalimul meu
nu are ziduri de piatră,
nici porți să scârțâie
sub greutatea vremii.
E zidit în tăcere,
adânc,
în bătăile inimii,
unde străzile sunt șoapte,
iar lumina
se revarsă-n rugăciuni.

Domnul intră smerit,
nu călare pe un asin,
ci pe raze de nădejde.
Îl chem cu un Osana tremurat,
iar ecoul său
se pierde-n văzduh,
până ce se așterne pacea.

Taină

Când mă privesc

în oglinda vremii,

Ce văd?

Un suflet

ce și-a pus pe pauză dorințele...

Un glas

ce șoptește:

„Mai târziu, nu azi.”

În iureșul lumii grăbite

mă pierd,

dăruind din puținul meu,

chiar și atunci

când sunt doar o umbră

de oboseală.

Știu că Tu

ești acolo,

un reazem,

sprijin pentru cei ajunși

la capătul puterilor.

Dacă am iubi necondiționat…

Uneori mă întreb ce-ar rămâne din lume, dacă am iubi fără frică, fără condiții, fără măsură.
Poate doar ființa, în forma ei cea mai pură.
Poate doar tăcerea care nu doare.
Poate… doar iubirea.
Acest poem e un gând dus până la capătul inimii.
Te invit să pășești alături de mine în acest gând, în care iubirea necondiționată nu este un ideal, ci o stare de fapt, o prezență care ne definește mai mult decât cuvintele pot spune.

Dacă am iubi necondiționat…

eu aș fi
tăcerea ce unește

fără durere, în liniște.

 
tu ai fi
răspunsul pe care nu l-am cerut,
dar care mi-a fost scris în suflet
cu lumină.
 
el, ea ar fi
o prezență care nu cere spațiu,
dar face loc.
 
noi am fi
dincolo de cuvinte,
o părtășie fără sfârșit
într-un loc fără timp.
 
voi ați fi
cei ce nu mai întreabă „de ce?”
ci doar trăiesc în „ceea ce este”.
 
ei, ele ar fi
rădăcini adânci în pământ,

statornicie neclintită.
 
și totul ar fi
o rugăciune tăcută,
rostită de inimile noastre
în același timp.

06.04.2025
Sorin Micuțiu

 

Dacă am iubi necondiționat...

 

n-am mai întreba:
„de ce?”
„până când?”
„cu ce preț?”

am fi.
și atât.
și totul.

fără mască,
fără final.

numai inimă.
numai suflet.
numai noi.

05.04.2025

Sorin Micuțiu

Bateria sufletului

  

În buzunar,
mereu e plin
telefonul meu.
Îl încarc,
îl verific des,
nu-l las o clipă.
De scade o linie,
am stres.
 
Câte mesaje,
câte apeluri,
câte scroll-uri
fără sens.
 
Dar sufletul?
Încet, încet,
se face mic,
se simte gol.
L-am neglijat,
l-am ignorat,
și-acum e stins,
descărcat.