Mi-e dor de poeți

 

fotografie realizată de Vasile Laurentiu Sorin

Mi-e dor să întâlnesc poeți.
Nu cei de pe rafturi,
ci cei vii,
cu degetele atinse de lumină
și inima încă umedă de emoție.
 
Mi-e dor să le ascult tăcerile rostite
în cuvinte
care nu zguduie lumea,
dar o ating acolo unde doare frumos.
 
Mi-e dor să stau printre versuri
ca într-o grădină de oameni
care nu se tem să plângă
sau să râdă în mijlocul unei metafore.

CHEMAREA CERULUI

 

Poezie inspirată de Înălțarea Domnului și de făgăduința veșniciei
 
Cerul nu fuge.
Se dă la o parte
ca o perdea de lumină,
să ne arate
că veșnicia
nu-i departe,
ci ne așteaptă.
 
Pașii Celui Înălțat
nu sunt un rămas-bun,
ci începutul unei chemări:
„Veniți după Mine,
dincolo de nori,
unde dorul nu mai doare.”
 
„Unde te duci, Doamne?”
strigă sufletele,
cu ochii uzi de întrebare,
dar cerul răspunde
prin liniște caldă
o tainică promisiune:

Frig de mai

  

Ziua apasă greu,
cu cer plumburiu și rece.
Vântul trece peste ramuri
ca o plângere tăcută,
iar cireșii cândva în floare,
poartă doruri nerostite.
Rodul promis odinioară,
rămâne doar o umbră
în pofta unei așteptări.
 
Ploaia cade fără odihnă,
cerul rămâne mut
și roșul din gânduri
se preface în absență,
într-o dulce amăgire
ce doare.

Între bancă și cer

 

De pe ciotul de bancă
uitată pe trotuar,
unde timpul curge leneș,
mă uit la o stăncuță,
nepăsătoare,
un punct negru
într-un oraș fără răspuns.
 
Eu prind orele în mâini,
le mototolesc,
le înghesui în buzunare.
Ea le lasă să curgă,
ca și cum timpul
este doar un vânt
ce o poartă dintr-o zi în alta.
 
O clipă mă gândesc:
dacă aș putea uita
graba,
planurile,
firele invizibile
ce mă trag spre „trebuie”,
aș fi mai aproape
de cerul ei,
de răgazul
unui zbor fără țintă.

Spovedanie

 

De câteva zile,
sunt doar o barcă
care nu mai știe unde e cerul.

Am lăsat pânzele jos,
nu mai am puterea să le ridic.
Iar vântul,
când lovește,
mă învârte în cerc
ca pe o frunză moartă.
Când tace,
îmi pare că nici timpul nu mai trece.

Busola nu mai știe
unde e nordul.
Se învârte,
ca și cum s-ar lua după inima mea.

Nu mă numi – simte-mă

Ne naștem liberi, dar învelim pielea în cuvinte  
ca într-o haină cusută de alții.  
Ne lăsăm numiți,  
ambalați în litere care nu ne conțin.  

Etichete peste etichete,  
straturi de praf pe oglinda sufletului,  
ca să nu ne mai vedem,  
ca să nu mai întrebăm:  
Cine suntem cu adevărat?  

Fragilitatea e ca o pânză subțire de cristal,  
o atingem cu teamă,  
de parcă un cuvânt ar putea s-o spargă. 

 
Ne îmbrăcăm în cuvinte rigide,  
ca niște armuri cusute din teamă,  
să ascundem zbuciumul care clocotește dedesubt.

Florile din timpul vieții

 

Astăzi, m-am uitat la coroana din mâini.
Am simțit că nu-mi mai spune nimic.
Frumoasă, grea, mare -
dar nu vorbea inimii mele.
 
Apoi am privit două flori, simple,
tăcute ca o rugăciune neterminată.
Mi-au fost de-ajuns.
Fără panglici,
fără cuvinte mari,
doar semnul sincer al unei aduceri-aminte.
 
Am înțeles,
poate mai limpede ca niciodată,
că unele gesturi
cântăresc prea greu
când vin târziu.

Unde pleacă cei dragi

 

Nu se sting cei dragi,
se risipesc în lumină,
ca un gând
care încă iubește.

Iubirea lor nu moare.
Se întoarce, tăcută,
în aura din noi.

Au plecat doar din privire.
Rămân în tot ce nu se vede,
dar se simte.

Sunt aici,
în liniștea care ne atinge
când nu înțelegem
de ce lăcrimăm.

Cel care rămâne

 

 
Seara cade încet,
ca o pânză peste icoane.
Lumina e moale,
fără umbre,
doar lumânările tremură
ca niște suflete
care încă nu știu
dacă să rămână sau să plece.
 
Vin.
Unii cu flori -
miros de iertare
amestecat cu uitare.
Unii poartă tăceri
grele ca mormintele,
alții - un cuvânt,
ca o frânghie aruncată
dinspre viață.
Unii un oftat.
O lacrimă în colțul ochiului.