Nu mă lăsa să cad acum,
când am urcat prin noapte
cu genunchii zdreliți și mâinile goale.
Nu-mi da drumul,
dacă tot am ajuns până aici.
Un vânt aspru
se zbate să mă smulgă
din brațele Tale.
Se încolăcește ca un șarpe
de jur-împrejurul gândului,
până și stânca pe care stau
pare că tremură sub pașii mei.
Mi-e greu.
Nu văd nimic înainte.
Doar un gol tăios,
ca o rană uitată deschisă.
În urechi îmi răsună ca un ecou
o voce stinsă,
care-mi spune că-i prea târziu.
Dar știu că nu e vocea Ta.
.jpg)
Mă uit la nisipul de sub picioare,
cum își schimbă fața la fiecare adiere -
și știu că nu pot construi acolo
visele grele.
Am văzut case prăbușindu-se
nu din lipsă de frumusețe,
ci din lipsă de temelie.
Viața nu mă așteaptă,
cere decizii
și eu aleg să-mi înfig pașii
acolo unde pământul nu se surpă,
să trăiesc cu inimă întreagă,
să nu mai alerg după vânturi.
Am purtat în suflet pietre -
și nu toate erau ale mele.
Dar le-am dus,
ca să nu rănesc pe nimeni,
și m-am uitat prea rar înapoi.
Uneori, când nimeni nu mai așteaptă nimic,
cerul coboară tăcut, într-o petală.
Și-n noi rămâne un mugur
care nu renunță,
o lumină ce nu uită să spere,
chiar și-n întuneric.
Nu toate înghețurile ucid.
Unele doar ne curăță
de visuri prea grele.
Rănile adânci
pot ascunde izvoare
pe care nu le știam.
.jpg) |
Doi frați – Israel și Iran –
cu sângele tras din același alfabet vechi,
urmași ai fiilor lui Avraam*,
împart un vis spart în cioburi de pământ.
Fiecare ciob –
o poveste spusă doar de unul dintre ei.
Au învățat să vorbească
nu prin cuvinte,
ci prin ziduri și rachete.
Și-au uitat numele
în ecoul rostit cu teamă
pe frecvențe străine.
Construiesc turnuri din neîncredere,
iar în vârful lor arde
lumina unui far
ce nu mai călăuzește, ci orbește.
Mama și tatăl lor
plâng în ambele limbi,
pe ambele maluri –
și nimeni nu-i mai aude.
Poate, într-o zi,
vor citi aceeași carte,
nu ca arme,
ci ca oglinzi.
* Ismael și Isaac, fiii lui Avraam, stau la temelia a două mari tradiții spirituale. Această poezie nu este despre conflictul dintre două popoare, ci despre memoria unei fraternități pierdute, care merită regăsită.
În tradiția biblică, este povestită alungarea lui Ismael, fiul lui Avraam și al Hagarrei, la cererea Sarrei, soția lui Avraam, care era geloasă pe Hagar și pe Ismael. Această alungare este descrisă în capitolul 21 din Geneză. Sarai, devenită Sara, i-a cerut lui Avraam să-l alunge pe Ismael, fiul ei cu Hagar, împreună cu mama lui, deoarece nu dorea ca Ismael să moștenească alături de Isaac, fiul ei. Avraam, deși tulburat, a ascultat de dorința soției sale și i-a alungat pe Ismael și Hagar în deșert.
Te-ai născut într-o lume
care încă nu știa
cum să-și rostească dorul.
Ai venit ca o întrebare
pe care nimeni n-o putea pune
și ai rămas răspunsul,
scris cu cerneală
din sufletul unui neam.
Codrii nu te-au uitat.
Încă foșnesc
cu glasul tău în frunză,
iar lacul își adună undele
ca o inimă care mai bate
pentru o iubire
ce n-a venit niciodată.
 |
| fotografie realizată de Vasile Laurentiu Sorin |
De câteva zile,
sunt doar o barcă
care nu mai știe unde e cerul.
Am lăsat pânzele jos,
nu mai am puterea să le ridic.
Iar vântul,
când lovește,
mă învârte în cerc
ca pe o frunză moartă.
Când tace,
îmi pare că nici timpul nu mai trece.
Busola nu mai știe
unde e nordul.
Se învârte,
ca și cum s-ar lua după inima mea.
Nu se sting cei dragi,
se risipesc în lumină,
ca un gând
care încă iubește.
Iubirea lor nu moare.
Se întoarce, tăcută,
în aura din noi.
Au plecat doar din privire.
Rămân în tot ce nu se vede,
dar se simte.
Sunt aici,
în liniștea care ne atinge
când nu înțelegem
de ce lăcrimăm.
 |
| 29.05.1970 - 22.01.2023 |
Azi e ziua ta în calendar.
Sfântul Gheorghe.
Numele tău rostit de alții cu zâmbet,
de mine cu tăcere.
Ai plecat cu ani în urmă,
dar ai rămas în sufletul meu
care nu te-a uitat.
Mi-ai spus de atâtea ori că vii,
că treci pe la mine, că nu durează mult.
Și te-am așteptat…
cu masa întinsă, cu inima caldă,
cu glume pregătite și râsul tău în minte.
Dar nu ai mai ajuns.
Ai plecat pe un drum unde timpul tace
și pașii nu se mai aud.
Totuși, uneori simt că ai venit.
Când bate vântul lin,
când o rază se oprește doar o secundă mai mult pe obrazul meu,
când vorba ta îmi răsare în gând fără motiv.
Poate ai fost acolo.
Poate ești.
În Săptămâna Luminată,
când clopotele bat ușor,
se-ntoarce cerul către lume
cu vești de pace și de dor.
Se rupe noaptea de tăcere,
se sfarmă piatra de mormânt,
iar moartea nu mai este stăpână,
se pleacă-n fața Celui Sfânt.
În Săptămâna Luminată,
nu este păcat ce nu-i iertat,
nici durere prea adâncă
pentru Hristos cel Înviat.
Fariseii ridică mustrarea lor rece,
Dar pacea din Rege nici moartea n-o trece.
Iisus stă ca mielul tăcut, blând și senin,
Privirea-I străbate mulțimea din plin.
„Nu-i vina mea”, Pilat își spune în
șoaptă
Și se spală pe mâini de judecata nedreaptă.
Cu inima frântă și mâinile tremurând,
Privește Adevărul, în fața lui stând.
14 Aprilie – Ziua Internațională de Privit Cerul
Astăzi vă invit să privim cerul nu doar cu ochii, ci și cu inima.
Fie că vezi stele, nori, senin sau ploaie, cerul e mereu acolo.
Azi, oprește-te o clipă. Privește cerul și lasă-l să te privească și el.
Oprește-te.
Nu mai fugi.
Lumea va continua să se învârtă
chiar și fără graba ta.
În zbuciumul constant
nu e nimic de câștigat,
doar uitare.
Lasă grijile să se risipească.
Zâmbește.
Nu pentru ceilalți,
ci pentru tine.
Un zâmbet nu e doar o mișcare a feței ,
e o rază ce străpunge norii,
grei ai uitării.
E ecoul sufletului tău care șoptește:
„Sunt aici.”
