joi, 7 august 2025

Gânduri fugare


am pus la îndoială
Cuvântul
când șoaptă ispitei
cu timp
ne amăgea
și-am rătăcit
în răscruci
de anotimpuri
adulmecând cetele cerbilor
în căutare de izvoare

pe urmele lor
amurgul coboară
tămâind gândul
prieten singuratic
al cuvântului
și zorii
miros a prescură

 "În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor,
 aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule." ( Ps. 41: 1 )

Sorin Micuțiu

luni, 4 august 2025

Psalm (X)

  


Doamne,
am tânjit ani la rând
după ce nu aveam,
uitând binele
care mă învăluia în tăcere.
 
Am rătăcit
cu inima goală,
râvnind la plinul
celor de lângă mine,
neînțelegând că Tu
erai cu mine.
 
Cuvintele Tale
mi-au fost însoțitoare tainice,
călăuză blândă
în ceasuri de noapte.
Le-am primit fără să știu
cât mă țineau în viață,
și-acum,
privind înapoi,
zic doar atât:
sunt recunoscător.

sâmbătă, 2 august 2025

Psalm (IX)

 


Nu mă lăsa să cad acum,
când am urcat prin noapte
cu genunchii zdreliți și mâinile goale.
Nu-mi da drumul,
dacă tot am ajuns până aici.

Un vânt aspru
se zbate să mă smulgă
din brațele Tale.
Se încolăcește ca un șarpe
de jur-împrejurul gândului,
până și stânca pe care stau
pare că tremură sub pașii mei.

Mi-e greu.
Nu văd nimic înainte.
Doar un gol tăios,
ca o rană uitată deschisă.
În urechi îmi răsună ca un ecou
o voce stinsă,
care-mi spune că-i prea târziu.
Dar știu că nu e vocea Ta.

joi, 31 iulie 2025

România, ridică-te!


Ridică-te, țară, cu sufletul treaz,
Nu e vreme de somn, e timp de necaz!
Din munți și din văi, din orașe și sate,
Să strigăm împreună: „Avem demnitate!”

Ne-au scris cu văpăi Mureșanu și Pann,
În versuri și note - un imn suveran.
Pe ritm de speranță, cu pieptul deschis,
Să nu uităm trecutul, să ne trezim din vis

Ridică-te, țară, fii glasul din zare,
Puternică, blândă, mereu în picioare!
Cu inima vie și fruntea senină,
Fii demnă, Românie și luptă-n lumină!

31.07.2025
Sorin Micuțiu

joi, 24 iulie 2025

Șoapte din Tușnad

 

 


În sanctuarul tăcut al Băilor Tușnad,
unde munții sunt rugăciuni încremenite,
iar lacurile sunt oglinzi sparte ale cerului,
te pierzi printre umbrele timpului,
căutând urme de lumină în cenușa clipei.
 


Lacul Sfânta Ana, un ochi adormit al vulcanului,
își privește propriile lacrimi, strălucind sub norii uitați.
Cerul, o imensă manta de vise, se așază peste ape,
mângâindu-le ca pe o taină ce nu se dezvăluie niciodată.

miercuri, 23 iulie 2025

Psalm ( III )


Doamne, 
în această lume în care Crucea 
a ajuns doar decor pe ziduri, 
la gât și în urechi,
fă din mine o tresărire, 
o clipă de conștiință 
în cei ce dorm cu ochii deschiși.
 
Întoarce-mi privirea
de la zgomotul lumii
spre glasul Tău.
Nu cer să fiu lumină, 
doar să nu sting lumina altora.

duminică, 20 iulie 2025

Psalm ( II )


Doamne,  
nu Te caut în furtună,  
ci în liniștea rugăciunii  
ce mi Te descoperă.  
Știu că nu ești în trăsnetul  
ce sperie și cutremură,  
ci în adierea caldă  
ce mângâie sufletul.  

Doamne,
Precum Sfântului Ilie,  
trimite-mi corbii Tăi!  
Cum l-ai hrănit pe proroc  
în ceasul secetei,  
hrănește-mă și pe mine  
cu fărâmituri de încredere  
și curaj binecuvântat.  

Ridică-mă, Doamne,  
în carul Tău de foc,   
nu ca să fug de lume,  
ci ca să luminez în ea.

20.07.2025
Sorin Micutiu

joi, 17 iulie 2025

Zâmbetul mamei


Zâmbetul mamei
îl port în vis,
că-n viață n-am apucat să-l știu.
Mi-l închipui senin,
ca un cânt,
ca roua dimineții pe pământ.

A plecat devreme,
când eram prea mic.
Dar știu că m-a iubit...
simt asta-n adânc.

În fiecare rază,
în cerul senin,
e chipul ei drag,
nevăzut,
dar divin.

Când lumea mă doare,
când noaptea e grea,
zâmbetul mamei -
nu-i chip în album,
este în inima mea.

17.07.2025
Sorin Micuțiu

marți, 15 iulie 2025

Ce sunt, sunt

  

Nu sunt lumină arzând peste zări,
Nici steaua din visele tale,
Dar sunt tăcerea ce naște fiori,
Când gândul te poartă la vale.
 
Nu sunt eroul din basme frumoase,
Dar port ca pe o cruce, adevăruri durute,
Sunt pasul ce calcă prin umbre sfioase,
Și glasul ce vine din gânduri pierdute.
 
Nu-s soarele-n zori să te scalde-n culoare,
Dar sunt norul ce plânge cu tine,
Când lacrima-și sapă adânci coridoare,
Și nu mai e nimeni la rău și la bine.
 
Știu - nu ți-am fost cerul cu stele aprins,
Nici visul udat cu roua din zori,
Dar am fost nodul, din glasul tău stins,
Ce-n durere-ți părea străin uneori.
 
15.07.2025
Sorin Micuțiu

duminică, 13 iulie 2025

Aparențe ( tautogramă )

 

 

Astâmpărul aleargă
azi,
aproape
absorbind aerul
anonim al altei așteptări.
 
Asfințitul arcuiește
aparențe ancorate
adânc,
atârnate aleator
asupra abisului alintat.
 
Aievea,
afară,
aroma anemonelor albe
adoarme amurgul,
ascunzând adevărul
apelor amare
aduse azi
aproape.

11.07.2025
Sorin Micuțiu

Ce este viața?

 

 


E oftatul greu ce-ți strivește pieptul,
pe care îl lași să te-nfășoare
când simți că totul e prea mult
și, cu toate astea, continui.
 
E clipa care-ți curge printre degete
ca nisipul dintr-o clepsidră.
Un ceas tăcut care nu cere răspunsuri,
dar îți amintește că totul trece.

miercuri, 9 iulie 2025

Acasă

  


Casele se sprijină de dealuri 
uitate de lume, 
dar neuitate de cer.
 
Fumul iese din hornuri 
ca o rugăciune fără cuvinte, 
iar câinii latră rar, 
doar când liniștea devine prea grea.
 
Aici, oamenii nu vorbesc mult, 
dar când o fac, 
cuvintele lor au gust de pâine coaptă.
 
Acasă, chiar și umbrele au răbdare. 
Se așază pe garduri, 
pe suflet,
ca o pisică în prag.
 
Și dacă întrebi vântul 
de ce nu pleacă, 
îți va răspunde 
că nu-i loc mai blând 
unde să se odihnească.
 
09.07.2025
Sorin Micuțiu

joi, 3 iulie 2025

Temelie

 




Mă uit la nisipul de sub picioare,
cum își schimbă fața la fiecare adiere -
și știu că nu pot construi acolo
visele grele.

Am văzut case prăbușindu-se
nu din lipsă de frumusețe,
ci din lipsă de temelie.

Viața nu mă așteaptă,
cere decizii
și eu aleg să-mi înfig pașii
acolo unde pământul nu se surpă,
să trăiesc cu inimă întreagă,
să nu mai alerg după vânturi.

Am purtat în suflet pietre -
și nu toate erau ale mele.
Dar le-am dus,
ca să nu rănesc pe nimeni,
și m-am uitat prea rar înapoi.

duminică, 29 iunie 2025

Numele meu e din rugă

 

Cuvânt înainte

Mă bucur în sărbătorile celor care poartă nume de sfinți, așa cum mă bucur de fiecare zi în care răsare soarele - fără invidie, fără umbră, ci cu seninătate. N-am primit un nume din calendar, nici unul scris în Scripturi. Dar am primit altceva: o moștenire vie, tăcută și grea cât o cruce - o mamă care rostea psalmi în șoaptă, un tată care aprindea lumina în altarul casei fără să spună prea mult.

Această poezie s-a născut dintr-un gând care stăruia în mine ca o rugăciune nerostită:
Ce înseamnă să fii fiu, când numele tău nu e chemat la sărbătoare?
Și am înțeles că nu numele te sfințește, ci trăirea. Că rugăciunea nu stă în sunetul numelui, ci în felul în care mergi, zi după zi, pe urmele sfinților - în liniște, în iubire, în iertare.

Poemul de mai jos este o recunoaștere. O așezare a sufletului în fața luminii. Un răspuns rostit în șoaptă la o întrebare veche: „Cine ești tu, cel fără nume de sfânt?”
Răspunsul meu e simplu, dar deplin:

Numele meu e din rugă.

Nu port un prenume scris în Scripturi,
Nici nu mi-a fost dat un nume ceresc,
Dar calc, ca și Petru, pe valuri de gânduri,
Și caut, ca Pavel, un rost sufletesc.
 
Pe frunte n-am nicio slavă de seamă,
Dar strigă în mine o sete de sus,
Să fiu ce răsună în numele-mamă:
Curat, viu și-aprins, ca lumina-n apus.
 
Mi-e numele scris în priviri de părinți -
Elena și Teofil, învesmântați  de har,
O mamă cu lacrimi, cu psalmi fierbinți,
Un tată cu nouă icoane-n altar.

marți, 24 iunie 2025

IA, ICOANA NEAMULUI

  


Ia românească, veșmânt de lumină, 
Cu crucea-n cusătură, de rugăciune plină. 
Pe umeri de mamă, pe piept de bătrân, 
Purta-a credința în neamul român.
 
Sub fir și mătase, în alb s-a țesut 
Un dor de pământ și-un cer nevăzut. 
Simbol și altar, ca o taină cerească -
Crucea și rugăciunea, în ia românească.
 
Cu ac, cu credință, femei au brodat 
Simboluri divine, păstrate curat. 
În fiecare motiv - un legământ sfânt, 
Un imn către ceruri și-al țării pământ.

Când neamul tresaltă și cerul e greu, 
Ea stă ca o rugă, în sufletul meu. 
Ia românească - icoană pe piept, 
Crucea străbunilor, cu har înțelept.


24.06.2025 / Ziua Universală a Iei 
Sorin Micutiu

Floare târzie

 


Uneori, când nimeni nu mai așteaptă nimic,
cerul coboară tăcut, într-o petală.

Și-n noi rămâne un mugur
care nu renunță,
o lumină ce nu uită să spere,
chiar și-n întuneric.

Nu toate înghețurile ucid.
Unele doar ne curăță
de visuri prea grele.

Rănile adânci
pot ascunde izvoare
pe care nu le știam.

duminică, 22 iunie 2025

Mama – începutul fără sfârșit


Pentru un an
am cunoscut ce înseamnă
să fiu iubit fără cuvinte,
ținut la piept
ca o promisiune blândă,
respirând același dor
și aceeași lumină
cu tine, mamă.

Ai fost acolo
de la primul meu gângurit,
iar când cerul te-a chemat
prea repede înapoi,
căldura brațelor tale
mi-a rămas începutul -
și nimeni n-o poate șterge.

Un an. Doar un an.
Dar în acel an
mi-ai dăruit rădăcinile
și, poate, chiar puterea
de-a merge mai departe
în lipsa ta.

sâmbătă, 21 iunie 2025

Dor spre Veșnicie

 

- în memoria Poetului Traian Dorz
(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

Se-ntinde tainic ziua-n zare,
E-al tău ceas sfânt de pomenire,
Și-n lacrimă de sărbătoare
Îți plângem taina de iubire.
 
Ai fost o rugă-nlăcrimată,
Un Psalm trăit, nu doar cântat,
O jertfă vie, ne-nfricată,
Un dor de Cer - nemăsurat.
 
Ai scris cu sânge și cu viață,
Cu ani legați în lanț și chin,
Dar glasul tău, în deasa ceață,
Răzbate-n veci ca un alin.

Punte spre cer

 


- în memoria Poetului Traian Dorz

(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

În ziua când ai plecat,
n-a fost tăcere,
ci un început de cânt.
Ți-ai lăsat inima în pagini de cărți
și ai dus cu tine lacrimile
tuturor celor care n-au putut vorbi.
Ai cunoscut suferința
nu ca pe o rană,
ci ca pe o rugăciune
aprinsă în întuneric.
Statornic până la sânge,
te-ai închinat doar Aceluia
care ți-a fost mai aproape decât libertatea.

joi, 19 iunie 2025

Frați în cenușa uitării (manifest anti-război)

 

Doi frați – Israel și Iran –
cu sângele tras din același alfabet vechi,
urmași ai fiilor lui Avraam*,
împart un vis spart în cioburi de pământ.
Fiecare ciob –
o poveste spusă doar de unul dintre ei.

Au învățat să vorbească
nu prin cuvinte,
ci prin ziduri și rachete.
Și-au uitat numele
în ecoul rostit cu teamă
pe frecvențe străine.

Construiesc turnuri din neîncredere,
iar în vârful lor arde
lumina unui far
ce nu mai călăuzește, ci orbește.

Mama și tatăl lor
plâng în ambele limbi,
pe ambele maluri –
și nimeni nu-i mai aude.

Poate, într-o zi,
vor citi aceeași carte,
nu ca arme,
ci ca oglinzi.

* Ismael și Isaac, fiii lui Avraam, stau la temelia a două mari tradiții spirituale. Această poezie nu este despre conflictul dintre două popoare, ci despre memoria unei fraternități pierdute, care merită regăsită. 

 În tradiția biblică, este povestită alungarea lui Ismael, fiul lui Avraam și al Hagarrei, la cererea Sarrei, soția lui Avraam, care era geloasă pe Hagar și pe Ismael. Această alungare este descrisă în capitolul 21 din Geneză. Sarai, devenită Sara, i-a cerut lui Avraam să-l alunge pe Ismael, fiul ei cu Hagar, împreună cu mama lui, deoarece nu dorea ca Ismael să moștenească alături de Isaac, fiul ei. Avraam, deși tulburat, a ascultat de dorința soției sale și i-a alungat pe Ismael și Hagar în deșert.

19.06.2025
Sorin Micuțiu

luni, 16 iunie 2025

Izvorul gândurilor mele

 


aud șoapte pe la colțuri
că nu transpun bucuria în versuri
îmi cer iertare
cuvintele-mi sunt neputincioase
când sunt în afara adevărului
 
punem atât de mare preț
pe lucruri exterioare
alergăm o viață întreagă
după plăceri efemere
trăim doar la suprafață
la nivelul simțurilor
fericirea
este doar un puzele improvizat
 
nostalgiți
plutim în derivă
duși de valurile vieții
și ascultăm zi de zi
acelaș playlist
acum și aici
 
în gălăgia de afară
nu mai auzim linistea dinlăuntru
ne secătuim sufletul
și uităm că bucuria
este înainte de toate
o stare lăuntrică


08.02.2021
Sorin Micuțiu

duminică, 15 iunie 2025

Eminescu, tăcerea dintre stele

 


Te-ai născut într-o lume
care încă nu știa
cum să-și rostească dorul.

Ai venit ca o întrebare
pe care nimeni n-o putea pune
și ai rămas răspunsul,
scris cu cerneală
din sufletul unui neam.

Codrii nu te-au uitat.
Încă foșnesc
cu glasul tău în frunză,
iar lacul își adună undele
ca o inimă care mai bate
pentru o iubire
ce n-a venit niciodată.

marți, 10 iunie 2025

Pomenirea Părintelui Iosif Trifa

 


la Rusaliile anului 2025
 
Doamne al părinților noștri,
Tu, care ai sădit în țarina românească
sămânța trezirii prin oameni ai lacrimii și ai Cuvântului,
Te slăvim pentru cel ce a ars pe altarul neamului său,
Părintele Iosif, fiu al durerii și al nădejdii,
pe care l-ai chemat la Tine, în Împărăția cea de sus,
unde nu este moarte, nici plâns, nici durere,
ci viață fără de sfârșit.
 
El nu și-a cruțat viața,
nici trupul, nici inima, nici somnul,
ci a alergat, cu Scriptura în sân și cu crucea în spate,
prin văile întunecate ale poporului său.
 
A fost făclie în vifor,
glas de profet între cei adormiți,
păstor rănit,
care nu și-a părăsit turma.
I s-au stins copiii -
și-a îngropat soția -
dar a rămas statornic,
în ogorul Tău,
scriind, plângând, rugându-se.

luni, 9 iunie 2025

Pelerin la Afteia

 


Aici, pe vârful tăcut al lumii,
unde cerul coboară
și pământul îl primește,
mă întorc iar,
ca un fiu risipit
ce-și regăsește drumul spre acasă.

sâmbătă, 7 iunie 2025

Focul nevăzut

 

În încordarea sufletului,
acolo unde dorul nu strigă,
doar șoptește încet,
ca o adiere pe marginea inimii,
acolo vin Rusaliile.
 
Nu în tunet,
nici în flacără văzută,
ci în mistuirea blândă
a zgurii din suflet,
în aprinderea tainică
a tot ce e curat.
 
Rugăciunea se înalță,
nu ca un strigăt,
ci ca o lumină care crește,
o candelă aprinsă în amurg,
până când cerul răspunde
și focul dragostei coboară,
asemeni limbilor de foc,
peste cei ce așteaptă.
 
Sufletul nu întreabă,
doar se deschide.
Nu cere,
doar se golește.

luni, 2 iunie 2025

Pruncul din noi


Există, în fiecare dintre noi,
un prunc ce nu a crescut niciodată -
un mugur de lumină
ascuns în oasele noastre obosite,
care încă bate la ușa inimii
cu degete de dor.

Iisus a spus-o fără metaforă:
Întoarceți-vă.
Fiți prunci.
Altfel, cerul rămâne închis.

Copilul din noi
nu e trecut.
E rădăcină.
E foamea tăcută…

Nu cere nimic.
Doar să stăm puțin
cu el.

01.06.2025
Sorin Micuțiu

sâmbătă, 31 mai 2025

Mi-e dor de poeți

 
fotografie realizată de Vasile Laurentiu Sorin


Mi-e dor să întâlnesc poeți.
Nu cei de pe rafturi,
ci cei vii,
cu degetele atinse de lumină
și inima încă umedă de emoție.
 
Mi-e dor să le ascult tăcerile rostite
în cuvinte
care nu zguduie lumea,
dar o ating acolo unde doare frumos.
 
Mi-e dor să stau printre versuri
ca într-o grădină de oameni
care nu se tem să plângă
sau să râdă în mijlocul unei metafore.

vineri, 30 mai 2025

CHEMAREA CERULUI

 


Poezie inspirată de Înălțarea Domnului și de făgăduința veșniciei
 
Cerul nu fuge.
Se dă la o parte
ca o perdea de lumină,
să ne arate
că veșnicia
nu-i departe,
ci ne așteaptă.
 
Pașii Celui Înălțat
nu sunt un rămas-bun,
ci începutul unei chemări:
„Veniți după Mine,
dincolo de nori,
unde dorul nu mai doare.”
 
„Unde te duci, Doamne?”
strigă sufletele,
cu ochii uzi de întrebare,
dar cerul răspunde
prin liniște caldă
o tainică promisiune:

Frig de mai

  


Ziua apasă greu,
cu cer plumburiu și rece.
Vântul trece peste ramuri
ca o plângere tăcută,
iar cireșii cândva în floare,
poartă doruri nerostite.
Rodul promis odinioară,
rămâne doar o umbră
în pofta unei așteptări.
 
Ploaia cade fără odihnă,
cerul rămâne mut
și roșul din gânduri
se preface în absență,
într-o dulce amăgire
ce doare.

marți, 27 mai 2025

Între bancă și cer

 


De pe ciotul de bancă
uitată pe trotuar,
unde timpul curge leneș,
mă uit la o stăncuță,
nepăsătoare,
un punct negru
într-un oraș fără răspuns.
 
Eu prind orele în mâini,
le mototolesc,
le înghesui în buzunare.
Ea le lasă să curgă,
ca și cum timpul
este doar un vânt
ce o poartă dintr-o zi în alta.
 
O clipă mă gândesc:
dacă aș putea uita
graba,
planurile,
firele invizibile
ce mă trag spre „trebuie”,
aș fi mai aproape
de cerul ei,
de răgazul
unui zbor fără țintă.

miercuri, 21 mai 2025

Spovedanie

 

De câteva zile,
sunt doar o barcă
care nu mai știe unde e cerul.

Am lăsat pânzele jos,
nu mai am puterea să le ridic.
Iar vântul,
când lovește,
mă învârte în cerc
ca pe o frunză moartă.
Când tace,
îmi pare că nici timpul nu mai trece.

Busola nu mai știe
unde e nordul.
Se învârte,
ca și cum s-ar lua după inima mea.

marți, 20 mai 2025

Nu mă numi – simte-mă

Ne naștem liberi, dar învelim pielea în cuvinte  
ca într-o haină cusută de alții.  
Ne lăsăm numiți,  
ambalați în litere care nu ne conțin.  

Etichete peste etichete,  
straturi de praf pe oglinda sufletului,  
ca să nu ne mai vedem,  
ca să nu mai întrebăm:  
Cine suntem cu adevărat?  

Fragilitatea e ca o pânză subțire de cristal,  
o atingem cu teamă,  
de parcă un cuvânt ar putea s-o spargă. 
 
Ne îmbrăcăm în cuvinte rigide,  
ca niște armuri cusute din teamă,  
să ascundem zbuciumul care clocotește dedesubt.

sâmbătă, 17 mai 2025

Florile din timpul vieții

 


Astăzi, m-am uitat la coroana din mâini.
Am simțit că nu-mi mai spune nimic.
Frumoasă, grea, mare -
dar nu vorbea inimii mele.
 
Apoi am privit două flori, simple,
tăcute ca o rugăciune neterminată.
Mi-au fost de-ajuns.
Fără panglici,
fără cuvinte mari,
doar semnul sincer al unei aduceri-aminte.
 
Am înțeles,
poate mai limpede ca niciodată,
că unele gesturi
cântăresc prea greu
când vin târziu.

vineri, 16 mai 2025

Unde pleacă cei dragi

 


Nu se sting cei dragi,
se risipesc în lumină,
ca un gând
care încă iubește.

Iubirea lor nu moare.
Se întoarce, tăcută,
în aura din noi.

Au plecat doar din privire.
Rămân în tot ce nu se vede,
dar se simte.

Sunt aici,
în liniștea care ne atinge
când nu înțelegem
de ce lăcrimăm.

joi, 15 mai 2025

Cel care rămâne

 
 
Seara cade încet,
ca o pânză peste icoane.
Lumina e moale,
fără umbre,
doar lumânările tremură
ca niște suflete
care încă nu știu
dacă să rămână sau să plece.
 
Vin.
Unii cu flori -
miros de iertare
amestecat cu uitare.
Unii poartă tăceri
grele ca mormintele,
alții - un cuvânt,
ca o frânghie aruncată
dinspre viață.
Unii un oftat.
O lacrimă în colțul ochiului.

sâmbătă, 26 aprilie 2025

Cine sunt eu

 


„Nu cer decât să fiu lăsat să fiu ceea ce simt că trebuie să fiu.”

Sunt ceea ce sunt,
nu ceea ce văd ochii voștri.
În adâncul meu,
nu mă definesc prin percepțiile altora.
          
Sunt ceea ce simt,
nu ce mi-ar impune lumea să fiu.
Lăsați-mă să trăiesc adevărul,
fără frici sau inhibiții.
 
Știu cine sunt,
chiar dacă nu mă înțelegeți.
Fiecare alegere,
fiecare pas îmi confirmă drumul.

joi, 24 aprilie 2025

Izvorul Tămăduirii

 


Astăzi fac o pauză.
Din tot. Din lume, din griji,
chiar și din mine.
 
Pun o cană cu apă sub un nuc bătrân.
Nu pentru superstiție,
ci pentru că în gestul acesta e curajul de a întreba.
 
Nu mi-e teamă ce voi vedea în fundul cănii.
Viața nu se măsoară în zile,
ci în felul în care le trăiesc.
 
E Izvorul Tămăduirii azi.
Și fiecare strop de apă sfințită
atinge tăcut ceva în mine.

marți, 22 aprilie 2025

De ziua ta, Gheorghe

 

29.05.1970 - 22.01.2023

(pentru fratele meu, care mi-a promis că vine)

Azi e ziua ta în calendar.
Sfântul Gheorghe.
Numele tău rostit de alții cu zâmbet,
de mine cu tăcere.
Ai plecat cu ani în urmă,
dar ai rămas în sufletul meu
care nu te-a uitat.

Mi-ai spus de atâtea ori că vii,
că treci pe la mine, că nu durează mult.
Și te-am așteptat…
cu masa întinsă, cu inima caldă,
cu glume pregătite și râsul tău în minte.
Dar nu ai mai ajuns.
Ai plecat pe un drum unde timpul tace
și pașii nu se mai aud.

Totuși, uneori simt că ai venit.
Când bate vântul lin,
când o rază se oprește doar o secundă mai mult pe obrazul meu,
când vorba ta îmi răsare în gând fără motiv.
Poate ai fost acolo.
Poate ești.

duminică, 20 aprilie 2025

Săptămâna Luminată – poem pascal


 


În Săptămâna Luminată,
când clopotele bat ușor,
se-ntoarce cerul către lume
cu vești de pace și de dor.

Se rupe noaptea de tăcere,
se sfarmă piatra de mormânt,
iar moartea nu mai este stăpână,
se pleacă-n fața Celui Sfânt.

În Săptămâna Luminată,
nu este păcat ce nu-i iertat,
nici durere prea adâncă
pentru Hristos cel Înviat.

vineri, 18 aprilie 2025

În locul mamei, îngeri. În locul pâinii, tata.

 
Gând de Înviere pentru cei care au crescut cu mai puțin, dar au primit totul prin iubire.
 


(poezie personală)
 
N-am avut o mamă
să mă ducă de mână în noaptea de Înviere,
dar am avut cerul plin de stele
și sufletul plin de dor.
 
Am avut tăcerea unei rugăciuni
șoptite de cineva care m-a iubit
fără să spună nimic.
Am avut o lumânare aprinsă
de o mână străină
care n-a fost străină deloc.
 
Am avut îngeri.
În oameni, în întâmplări,
în bunici care mi-au pus haine curate,
în vecini care mi-au zâmbit,
într-un cântec de clopot
care m-a învățat să cred.
 
Poate n-am știut atunci,
dar acum știu:
cel mai tare
am simțit lumina
în inima lui –
tata.

Psalmul Iubirii Răstignite

 


Doamne, astăzi nu vin cu vorbe mari,
ci cu o inimă tremurândă.
Nu cer răspunsuri, nu caut înțelesuri,
ci doar să rămân –
aici, la umbra Crucii Tale.
 
Tu ai iubit până la capăt.
Nu cu strigăt, nu cu judecată,
ci cu tăcerea care dezarmează,
cu blândețea care rupe lanțuri,
cu iertarea care nu cere nimic în schimb.
 
Mi-ai arătat că biruința nu strigă,
ci se roagă:
„Iartă-i…”
Mi-ai arătat că iubirea nu părăsește,
ci stă până la sfârșit,
chiar când toți pleacă,
chiar când doare.

joi, 17 aprilie 2025

Joia cea Mare

Mulțumesc din inimă scriitoarei și actriței Isabela Hasa, de la teatrul de Artă din Deva, care, prin vocea sa unică și plină de emoție, a transformat versurile mele în mărturisiri ce pătrund până în adâncurile sufletului. 

Tinerilor de la OasteaDomnuluiTv, le sunt deopotrivă profund recunoscător pentru strădania lor de a înveșmânta această poezie într-o haină de sărbătoare, aducând-o aproape de inimile a mii de ascultători. 

Dragilor cititori și ascultători, fie ca aceste rânduri și trăiri să fie pentru voi o rază de lumină și folos duhovnicesc, o chemare către smerenie și iubire. Domnul să vă binecuvânteze pe toți pentru implicarea și bucuria cu care ați primit acest dar!
 
 
Era seară, întunericul se adâncea afară, 
lumina tremurândă a lămpilor 
abia șoptea umbre pe pereți. 
M-am lăsat pradă gândurilor, 
căutând răspunsuri într-o liniște 
ce părea să îmbrace totul. 
 
Încet, ca într-un vis ce se naște, 
am simțit cum odaia devenea mai caldă, 
mai vie, ca un altar. 
Eu, cel ce-L urmam, 
împărțind pâine, mângâieri și nădejde, 
nu înțelegeam pe deplin această zi. 
 
El, Învățătorul nostru, 
S-a ridicat fără grabă, 
și-a luat ștergarul alb, 
făcând un gest ce părea 
atât de simplu, 
dar atât de copleșitor. 

”Vreți să vi-l eliberez pe Regele vostru?”


Se strânge poporul, se-adună să vadă,
Iisus e legat, iar Pilat stă să cadă.
Pe cerul întunecat, norii se-adună,
Vântul șoptește povara străbună.

Fariseii ridică mustrarea lor rece,
Dar pacea din Rege nici moartea n-o trece.
Iisus stă ca mielul tăcut, blând și senin,
Privirea-I străbate mulțimea din plin.

„Nu-i vina mea”, Pilat își spune în șoaptă
Și se spală pe mâini de judecata nedreaptă.
Cu inima frântă și mâinile tremurând,
Privește Adevărul, în fața lui stând.

luni, 14 aprilie 2025

Privește cerul

 

14 Aprilie – Ziua Internațională de Privit Cerul 
Astăzi vă invit să privim cerul nu doar cu ochii, ci și cu inima.
Fie că vezi stele, nori, senin sau ploaie, cerul e mereu acolo. 
Azi, oprește-te o clipă. Privește cerul și lasă-l să te privească și el.


Oprește-te.
Nu mai fugi.
Lumea va continua să se învârtă
chiar și fără graba ta.
În zbuciumul constant
nu e nimic de câștigat,
doar uitare.
Lasă grijile să se risipească.

Zâmbește.
Nu pentru ceilalți,
ci pentru tine.
Un zâmbet nu e doar o mișcare a feței ,
e o rază ce străpunge norii,
grei ai uitării.
E ecoul sufletului tău care șoptește:
„Sunt aici.”

duminică, 13 aprilie 2025

Cu ce-am să Te-ntâmpin, Doamne?

 
 

Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
azi, în ziua de Florii?
Cu ce ramuri?
Cu ce cuvinte?
Când vii pe mânz de pace,
cu slavă ascunsă-n praf,
ce să-Ți aștern, sfios,
pe calea Ta de har?
 
N-am nici osanale
să strig în rând cu lumea,
nici haine să-Ți așez
pe ramuri de măslin,
dar am un dor ce arde,
un gând ce nu-i străin:
să fii Tu Împărat
sufletului meu.
 
Cu ce-am să Te-ntâmpin,
Doamne,
în ceasul cel din urmă?
Când tot ce-i lut
se stinge,
cu ce-am să-Ți ies ‘nainte,
cu palme goale, reci,
când Tu vei fi în slavă
și eu n-oi fi pe veci?

miercuri, 9 aprilie 2025

"Osana!"



Ierusalimul meu
nu are ziduri de piatră,
nici porți să scârțâie
sub greutatea vremii.
E zidit în tăcere,
adânc,
în bătăile inimii,
unde străzile sunt șoapte,
iar lumina
se revarsă-n rugăciuni.

Domnul intră smerit,
nu călare pe un asin,
ci pe raze de nădejde.
Îl chem cu un Osana tremurat,
iar ecoul său
se pierde-n văzduh,
până ce se așterne pacea.

Taină


Când mă privesc
în oglinda vremii,
Ce văd?
Un suflet
ce și-a pus pe pauză dorințele...
Un glas
ce șoptește:
„Mai târziu, nu azi.”
În iureșul lumii grăbite
mă pierd,
dăruind din puținul meu,
chiar și atunci
când sunt doar o umbră
de oboseală.
Știu că Tu
ești acolo,
un reazem,
sprijin pentru cei ajunși
la capătul puterilor.

duminică, 6 aprilie 2025

Dacă am iubi necondiționat…


Uneori mă întreb ce-ar rămâne din lume, dacă am iubi fără frică, fără condiții, fără măsură.
Poate doar ființa, în forma ei cea mai pură.
Poate doar tăcerea care nu doare.
Poate… doar iubirea.
Acest poem e un gând dus până la capătul inimii.
Te invit să pășești alături de mine în acest gând, în care iubirea necondiționată nu este un ideal, ci o stare de fapt, o prezență care ne definește mai mult decât cuvintele pot spune.


Dacă am iubi necondiționat…

eu aș fi
tăcerea ce unește
fără durere, în liniște.
 
tu ai fi
răspunsul pe care nu l-am cerut,
dar care mi-a fost scris în suflet
cu lumină.
 
el, ea ar fi
o prezență care nu cere spațiu,
dar face loc.
 
noi am fi
dincolo de cuvinte,
o părtășie fără sfârșit
într-un loc fără timp.
 
voi ați fi
cei ce nu mai întreabă „de ce?”
ci doar trăiesc în „ceea ce este”.
 
ei, ele ar fi
rădăcini adânci în pământ,
statornicie neclintită.
 
și totul ar fi
o rugăciune tăcută,
rostită de inimile noastre
în același timp.

06.04.2025
Sorin Micuțiu