Drum printre umbre

 

V-ați încurcat pașii în minciună
și ați uitat că drumul scurt
se sfârșește repede.
 
Nu vă port ură,
dar am învățat să privesc
dincolo de cuvinte.
 
Adevărul are răbdare,
iar eu merg cu el,
lăsându-vă graba în urmă.
 
*
 
Pentru cei care au ales miciuna și cuvintele ascunse,
aceasta este doar o privire calmă către drumul adevărului.
 
18.09.2025
Sorin Micuțiu

 

Crucea poetului

  

Crucea mea e cuvântul.
Îl port pe umeri,
îl ridic în fiecare vers,
îl apăr de uitare,
îl spăl cu smerenie.
 
Uneori o duc pe umeri,
alteori o las în pagini
să o poarte alții,
fără să știe.
 
Nu cer să fiu înțeles.
Cer doar să fiu citit
cu inima deschisă
și fruntea descrețită.

Psalm ( XXV )

Doamne, astăzi
n-am mai întrebat „de ce”.
Am acceptat că destinația
poate nu era acolo unde credeam.

Am zâmbit, Doamne,
pentru că am înțeles:
înțelepciunea nu strigă,
nu se scrie cu majuscule.

Nu m-am apărat,
nu am construit scenarii,
nu am căutat vinovați.
Am lăsat clipa să fie,
exact așa cum a venit.

Îndrumă-mă să pășesc cu pace.

14.09.2025
Sorin Micuțiu

La malul mării

  

Când pașii mei se afundă în nisipul ud,
îmi vine în minte o amintire
care nu-mi aparține,
dar care mă cheamă.
 
Lumina dimineții
se răsfrânge peste ape,
barca legănată de oboseală,
mrejele goale,
tăcerea
celor ce au trudit în zadar.
 
Pe țărm stă un străin,
glasul lui blând traversează valurile:
„Copii, aveți ceva de mâncare?”
 
Răspunsul - „Nu” -
nu e doar al lor,
este și ecoul golului
din inima mea.

Psalm ( XXIV )

 

Soția mea,
darul Tău desăvârșit.
Doamne, îți mulțumesc pentru ea,
floarea care înflorește în grădina inimii mele.
 
Îmbracă-i chipul în zâmbet și pace,
fă din zilele ei un cântec de bucurie,
iar dragostea noastră
să ardă mereu curată,
ca un foc aprins de Tine.
 
Binecuvântează-i pașii, Doamne,
ocrotește-i sufletul ca pe o comoară rară,
umple-i mâinile cu binecuvântări,
iar nopțile cu lumină lină.
 
Și lasă ca iubirea noastră,
crescută sub privirea Ta,
să fie mărturie vie că Tu ești credincios
și bunătatea Ta nu se sfârșește niciodată.
 
Amin!

10.09.2025
Sorin Micuțiu

Timp

Tablou de Mariana Oros

Timpul nu ne grăbește,
dar nici nu ne așteaptă.
Se strecoară printre noi
ca vântul toamnei
prin arămiul pădurilor,
lăsând goluri pe ramuri.

Spunem că nu avem timp,
dar, de fapt, ne lipsește curajul
să-l privim în față
și să-i spunem ce vrem cu adevărat.

Timpul nu se oprește
pentru regrete,
nici nu se întoarce
pentru promisiuni.
Iar noi alergăm
să-l prindem din urmă
cu mâinile pline de nimic.

E răscrucea unde se strâng
„nu azi”,
„nu acum”,
„nu pot”,
„vorbim altădată”
și, în șoaptă,
„niciodată”.

Avram Iancu

O, Craiul Munților, 
Eroul neînfricat,
fiu al Ardealului,
cu inima de leu 
și privirea de vultur,
ai răsărit ca soarele
peste munți înalți.

Ai strâns românii 
sub tricolor,
pentru libertate, 
dreptate și onor
prin vremuri grele, 
spre un viitor mai bun.

Revoluția ta,
un far călăuzitor,
ne amintește de jertfa
și se unitatea 
ce ne-a fost dată,
de visul 
unei nații neînfrântă.

Trendul

 

 

Cândva era turmă,
cu clopot la gât.
Azi are hashtag
și un filtru drăguț.
Nu mai paște iarbă,
ci like-uri cu spor,
behăie-n stories,
mai fashion,
mai cool,
mai ușor.
 
E trendy să fii original
ca cei din liste de „prieteni”,
și chic să repeți
ce-a postat azi vecinul.
Dar, vai, ce mister!
Dacă scrollezi atent,
turma-i de fapt…
un trend.

Psalm ( XXIII )

 

Doamne,
Tu cunoști inima mea,
Tu știi ce am făcut
și ce n-am făcut,
Tu ești martorul tăcut
al adevărului meu,
când gura lumii
mă acuză fără temei.
 
M-au învinuit de cuvinte
pe care nu le-am rostit,
m-au pictat în culori
străine de sufletul meu.
Dar Tu, Doamne,
nu te lași înșelat de aparențe.

Secunde pierdute, ani câștigați

 

Ziua se învârte,
pământu-i obosit,
și tu numeri orele
ca pe bani pierduți.
 
Săptămâna trece,
fără să întrebe.
Luna se schimbă,
iar tu tot alergi după vânt.
 
Calendarul te privește ironic:
365 de zile,
decenii, secole, milenii
și totuși,
timpul râde,
neatins de efortul tău.

În memoriam - Traian Barna

10 ani de la trecerea în Veṣnicie, a fratelui nostru drag, Traian Barna ! 24 august 2015 - 24 august 2025..

   

 Odihnește în pace, frate drag, în Împărăția Celui pe care L-ai lăudat și slăvit cu dragoste, smerenie și bucurie... Slăvit să fie Domnul!

 

Ninge lin

A început de ceva vreme

să ningă tot mai alb şi mai des…

Să ningă cu dor şi cu lacrimi

Dar, nu din cer…

Țara poveștilor maramureșene - jurnal poetic în stil haiku

Există locuri în care nu trebuie să mergi doar în vizită. Maramureșul este unul dintre ele - un ținut al poveștilor, al lemnului care vorbește, al munților care respiră și al oamenilor care păstrează sufletul viu. Acest jurnal poetic încearcă să surprindă, în versuri scurte, esența unei călătorii care a fost mai mult decât o vacanță: o întoarcere la origini.

în aerul pur

munții își spun taina lor -

pași în liniște

Psalm ( XIX)

  

Doamne,
am adunat în palme bucăți de cer,
rotunde și reci,
ca niște răspunsuri rătăcite
pe care nu le-am știut citi.
 
Ploaia lovea ca o armată nevăzută,
dar eu am stat,
am primit fiecare piatră
ca pe un semn,
ca pe o întrebare nerostită.
 
De ce îmi închizi ușa cu tăcere, Doamne?
De ce-mi scrii cu daltă de durere
pe zidul inimii?
Și totuși, știu:
chiar și tăcerea Ta are un rost.

Psalm (XV)

Maica mea,
Tu îndrăznești
acolo unde eu mă tem,
Tu cuprinzi pe Domnul
cu brațele Tale de Mamă
și-I spui numele meu
înainte de numele Tău.
 
Eu nu știu cum se rostește
aceea rugăciune
care îmblânzește pe Stăpânul,
dar Tu o știi
și o spui fără încetare,
până ce lacrimile mele
se prefac în lumină.
 
Maica Domnului,
crin al neamului omenesc,
Te iubesc cu iubire neclintită
și nici o durere nu va putea
să stingă această dragoste,
căci în umbra brâului Tău
nu există noapte.
 
15.08.2025
Sorin Micuțiu

Psalm (XIV)

  

Doamne, îți mulțumesc pentru răbdarea Ta,
care m-a purtat când nu mai aveam putere.
Când am rătăcit, Tu nu m-ai părăsit,
ai mers cu mine pas cu pas
și uneori m-ai purtat pe brațele Tale.
 
Îți mulțumesc pentru privirea Ta,
care vede în mine chipul Tău,
și mă iubești ca și cum aș fi deja desăvârșit.

Psalm (XIII)

  

Doamne al cerului și al pământului,
când valurile acestei lumi mă izbesc
și vânturile îmi tulbură inima,
vino către mine,
chiar dacă nu Te recunosc de la început.
Ridică-mă din adânc când mă afund,
ia-mă de mână și nu mă lăsa să mă pierd.
Învăță-mă să pășesc pe ape
cu ochii ațintiți la Tine,
până voi ajunge la țărmul Tău de pace.

Psalm (XII)

Doamne,
mă apropii de Tine
cu pași mici,
ca un prunc ce aleargă
spre Tatăl său -
fără teamă,
fără îndoială.

Te ating
cu mâinile mele murdare
și cred,
fără să cer semne,
fără să pun întrebări.
Cred, Doamne,
pentru că dragostea Ta
mă îmbrățișează
necondiționat.

Rămâi cu mine
în taina copilăriei mele
și nu lăsa să se stingă lumina
pe care o văd
în ochii Tăi sfinți.

Căci din îmbrățișarea Ta, Doamne,
încep să învăț
ce înseamnă Raiul.

Amin.

08.08.2025
Sorin Micuțiu

Gânduri fugare

am pus la îndoială
Cuvântul
când șoaptă ispitei
cu timp
ne amăgea
și-am rătăcit
în răscruci
de anotimpuri
adulmecând cetele cerbilor
în căutare de izvoare

pe urmele lor
amurgul coboară
tămâind gândul
prieten singuratic
al cuvântului
și zorii
miros a prescură

 "În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor,
 aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule." ( Ps. 41: 1 )

Sorin Micuțiu

Psalm (X)

  

Doamne,
am tânjit ani la rând
după ce nu aveam,
uitând binele
care mă învăluia în tăcere.
 
Am rătăcit
cu inima goală,
râvnind la plinul
celor de lângă mine,
neînțelegând că Tu
erai cu mine.
 
Cuvintele Tale
mi-au fost însoțitoare tainice,
călăuză blândă
în ceasuri de noapte.
Le-am primit fără să știu
cât mă țineau în viață,
și-acum,
privind înapoi,
zic doar atât:
sunt recunoscător.

Psalm (IX)

 

Nu mă lăsa să cad acum,
când am urcat prin noapte
cu genunchii zdreliți și mâinile goale.
Nu-mi da drumul,
dacă tot am ajuns până aici.

Un vânt aspru
se zbate să mă smulgă
din brațele Tale.
Se încolăcește ca un șarpe
de jur-împrejurul gândului,
până și stânca pe care stau
pare că tremură sub pașii mei.

Mi-e greu.
Nu văd nimic înainte.
Doar un gol tăios,
ca o rană uitată deschisă.
În urechi îmi răsună ca un ecou
o voce stinsă,
care-mi spune că-i prea târziu.
Dar știu că nu e vocea Ta.

România, ridică-te!

Ridică-te, țară, cu sufletul treaz,
Nu e vreme de somn, e timp de necaz!
Din munți și din văi, din orașe și sate,
Să strigăm împreună: „Avem demnitate!”

Ne-au scris cu văpăi Mureșanu și Pann,
În versuri și note - un imn suveran.
Pe ritm de speranță, cu pieptul deschis,
Să nu uităm trecutul, să ne trezim din vis

Ridică-te, țară, fii glasul din zare,
Puternică, blândă, mereu în picioare!
Cu inima vie și fruntea senină,
Fii demnă, Românie și luptă-n lumină!

31.07.2025

Sorin Micuțiu

Șoapte din Tușnad

 

 

În sanctuarul tăcut al Băilor Tușnad,
unde munții sunt rugăciuni încremenite,
iar lacurile sunt oglinzi sparte ale cerului,
te pierzi printre umbrele timpului,
căutând urme de lumină în cenușa clipei.
 

Lacul Sfânta Ana, un ochi adormit al vulcanului,
își privește propriile lacrimi, strălucind sub norii uitați.
Cerul, o imensă manta de vise, se așază peste ape,
mângâindu-le ca pe o taină ce nu se dezvăluie niciodată.

Psalm ( III )

Doamne, 
în această lume în care Crucea 
a ajuns doar decor pe ziduri, 
la gât și în urechi,
fă din mine o tresărire, 
o clipă de conștiință 
în cei ce dorm cu ochii deschiși.
 
Întoarce-mi privirea
de la zgomotul lumii
spre glasul Tău.
Nu cer să fiu lumină, 
doar să nu sting lumina altora.

Psalm ( II )

Doamne,  
nu Te caut în furtună,  
ci în liniștea rugăciunii  
ce mi Te descoperă.  
Știu că nu ești în trăsnetul  
ce sperie și cutremură,  
ci în adierea caldă  
ce mângâie sufletul.  

Doamne,
Precum Sfântului Ilie,  
trimite-mi corbii Tăi!  
Cum l-ai hrănit pe proroc  
în ceasul secetei,  
hrănește-mă și pe mine  
cu fărâmituri de încredere  
și curaj binecuvântat.  

Ridică-mă, Doamne,  
în carul Tău de foc,   
nu ca să fug de lume,  
ci ca să luminez în ea.

20.07.2025
Sorin Micutiu

Zâmbetul mamei

Zâmbetul mamei
îl port în vis,
că-n viață n-am apucat să-l știu.
Mi-l închipui senin,
ca un cânt,
ca roua dimineții pe pământ.

A plecat devreme,
când eram prea mic.
Dar știu că m-a iubit...
simt asta-n adânc.

În fiecare rază,
în cerul senin,
e chipul ei drag,
nevăzut,
dar divin.

Când lumea mă doare,
când noaptea e grea,
zâmbetul mamei -
nu-i chip în album,
este în inima mea.

17.07.2025
Sorin Micuțiu

Ce sunt, sunt

  

Nu sunt lumină arzând peste zări,
Nici steaua din visele tale,
Dar sunt tăcerea ce naște fiori,
Când gândul te poartă la vale.
 
Nu sunt eroul din basme frumoase,
Dar port ca pe o cruce, adevăruri durute,
Sunt pasul ce calcă prin umbre sfioase,
Și glasul ce vine din gânduri pierdute.
 
Nu-s soarele-n zori să te scalde-n culoare,
Dar sunt norul ce plânge cu tine,
Când lacrima-și sapă adânci coridoare,
Și nu mai e nimeni la rău și la bine.
 
Știu - nu ți-am fost cerul cu stele aprins,
Nici visul udat cu roua din zori,
Dar am fost nodul, din glasul tău stins,
Ce-n durere-ți părea străin uneori.
 
15.07.2025
Sorin Micuțiu

Aparențe ( tautogramă )

 

 

Astâmpărul aleargă
azi,
aproape
absorbind aerul
anonim al altei așteptări.
 
Asfințitul arcuiește
aparențe ancorate
adânc,
atârnate aleator
asupra abisului alintat.
 
Aievea,
afară,
aroma anemonelor albe
adoarme amurgul,
ascunzând adevărul
apelor amare
aduse azi
aproape.

11.07.2025

Sorin Micuțiu

Ce este viața?

 

 

E oftatul greu ce-ți strivește pieptul,
pe care îl lași să te-nfășoare
când simți că totul e prea mult
și, cu toate astea, continui.
 
E clipa care-ți curge printre degete
ca nisipul dintr-o clepsidră.
Un ceas tăcut care nu cere răspunsuri,
dar îți amintește că totul trece.

Acasă

  

Casele se sprijină de dealuri 
uitate de lume, 
dar neuitate de cer.
 
Fumul iese din hornuri 
ca o rugăciune fără cuvinte, 
iar câinii latră rar, 
doar când liniștea devine prea grea.
 
Aici, oamenii nu vorbesc mult, 
dar când o fac, 
cuvintele lor au gust de pâine coaptă.
 
Acasă, chiar și umbrele au răbdare. 
Se așază pe garduri, 
pe suflet,
ca o pisică în prag.
 
Și dacă întrebi vântul 
de ce nu pleacă, 
îți va răspunde 
că nu-i loc mai blând 
unde să se odihnească.
 
09.07.2025
Sorin Micuțiu

Temelie

 

Mă uit la nisipul de sub picioare,
cum își schimbă fața la fiecare adiere -
și știu că nu pot construi acolo
visele grele.

Am văzut case prăbușindu-se
nu din lipsă de frumusețe,
ci din lipsă de temelie.

Viața nu mă așteaptă,
cere decizii
și eu aleg să-mi înfig pașii
acolo unde pământul nu se surpă,
să trăiesc cu inimă întreagă,
să nu mai alerg după vânturi.

Am purtat în suflet pietre -
și nu toate erau ale mele.
Dar le-am dus,
ca să nu rănesc pe nimeni,
și m-am uitat prea rar înapoi.

Numele meu e din rugă

 

Cuvânt înainte

Mă bucur în sărbătorile celor care poartă nume de sfinți, așa cum mă bucur de fiecare zi în care răsare soarele - fără invidie, fără umbră, ci cu seninătate. N-am primit un nume din calendar, nici unul scris în Scripturi. Dar am primit altceva: o moștenire vie, tăcută și grea cât o cruce - o mamă care rostea psalmi în șoaptă, un tată care aprindea lumina în altarul casei fără să spună prea mult.

Această poezie s-a născut dintr-un gând care stăruia în mine ca o rugăciune nerostită:

Ce înseamnă să fii fiu, când numele tău nu e chemat la sărbătoare?

Și am înțeles că nu numele te sfințește, ci trăirea. Că rugăciunea nu stă în sunetul numelui, ci în felul în care mergi, zi după zi, pe urmele sfinților - în liniște, în iubire, în iertare.

Poemul de mai jos este o recunoaștere. O așezare a sufletului în fața luminii. Un răspuns rostit în șoaptă la o întrebare veche: „Cine ești tu, cel fără nume de sfânt?”

Răspunsul meu e simplu, dar deplin:

Numele meu e din rugă.

Nu port un prenume scris în Scripturi,
Nici nu mi-a fost dat un nume ceresc,
Dar calc, ca și Petru, pe valuri de gânduri,
Și caut, ca Pavel, un rost sufletesc.
 
Pe frunte n-am nicio slavă de seamă,
Dar strigă în mine o sete de sus,
Să fiu ce răsună în numele-mamă:
Curat, viu și-aprins, ca lumina-n apus.
 
Mi-e numele scris în priviri de părinți -
Elena și Teofil, învesmântați  de har,
O mamă cu lacrimi, cu psalmi fierbinți,
Un tată cu nouă icoane-n altar.

IA, ICOANA NEAMULUI

  

Ia românească, veșmânt de lumină, 
Cu crucea-n cusătură, de rugăciune plină. 
Pe umeri de mamă, pe piept de bătrân, 
Purta-a credința în neamul român.
 
Sub fir și mătase, în alb s-a țesut 
Un dor de pământ și-un cer nevăzut. 
Simbol și altar, ca o taină cerească -
Crucea și rugăciunea, în ia românească.
 
Cu ac, cu credință, femei au brodat 
Simboluri divine, păstrate curat. 
În fiecare motiv - un legământ sfânt, 
Un imn către ceruri și-al țării pământ.

Când neamul tresaltă și cerul e greu, 
Ea stă ca o rugă, în sufletul meu. 
Ia românească - icoană pe piept, 
Crucea străbunilor, cu har înțelept.

24.06.2025 / Ziua Universală a Iei 

Sorin Micutiu

Floare târzie

 

Uneori, când nimeni nu mai așteaptă nimic,
cerul coboară tăcut, într-o petală.

Și-n noi rămâne un mugur
care nu renunță,
o lumină ce nu uită să spere,
chiar și-n întuneric.

Nu toate înghețurile ucid.
Unele doar ne curăță
de visuri prea grele.

Rănile adânci
pot ascunde izvoare
pe care nu le știam.

Mama – începutul fără sfârșit

Pentru un an
am cunoscut ce înseamnă
să fiu iubit fără cuvinte,
ținut la piept
ca o promisiune blândă,
respirând același dor
și aceeași lumină
cu tine, mamă.

Ai fost acolo
de la primul meu gângurit,
iar când cerul te-a chemat
prea repede înapoi,
căldura brațelor tale
mi-a rămas începutul -
și nimeni n-o poate șterge.

Un an. Doar un an.
Dar în acel an
mi-ai dăruit rădăcinile
și, poate, chiar puterea
de-a merge mai departe
în lipsa ta.

Dor spre Veșnicie

 

- în memoria Poetului Traian Dorz

(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

Se-ntinde tainic ziua-n zare,
E-al tău ceas sfânt de pomenire,
Și-n lacrimă de sărbătoare
Îți plângem taina de iubire.
 
Ai fost o rugă-nlăcrimată,
Un Psalm trăit, nu doar cântat,
O jertfă vie, ne-nfricată,
Un dor de Cer - nemăsurat.
 
Ai scris cu sânge și cu viață,
Cu ani legați în lanț și chin,
Dar glasul tău, în deasa ceață,
Răzbate-n veci ca un alin.

Punte spre cer

 

- în memoria Poetului Traian Dorz

(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

În ziua când ai plecat,

n-a fost tăcere,

ci un început de cânt.

Ți-ai lăsat inima în pagini de cărți

și ai dus cu tine lacrimile

tuturor celor care n-au putut vorbi.

Ai cunoscut suferința

nu ca pe o rană,

ci ca pe o rugăciune

aprinsă în întuneric.

Statornic până la sânge,

te-ai închinat doar Aceluia

care ți-a fost mai aproape decât libertatea.

Frați în cenușa uitării (manifest anti-război)

 

Doi frați – Israel și Iran –
cu sângele tras din același alfabet vechi,
urmași ai fiilor lui Avraam*,
împart un vis spart în cioburi de pământ.
Fiecare ciob –
o poveste spusă doar de unul dintre ei.

Au învățat să vorbească
nu prin cuvinte,
ci prin ziduri și rachete.
Și-au uitat numele
în ecoul rostit cu teamă
pe frecvențe străine.

Construiesc turnuri din neîncredere,
iar în vârful lor arde
lumina unui far
ce nu mai călăuzește, ci orbește.

Mama și tatăl lor
plâng în ambele limbi,
pe ambele maluri –
și nimeni nu-i mai aude.

Poate, într-o zi,
vor citi aceeași carte,
nu ca arme,
ci ca oglinzi.

* Ismael și Isaac, fiii lui Avraam, stau la temelia a două mari tradiții spirituale. Această poezie nu este despre conflictul dintre două popoare, ci despre memoria unei fraternități pierdute, care merită regăsită. 

 În tradiția biblică, este povestită alungarea lui Ismael, fiul lui Avraam și al Hagarrei, la cererea Sarrei, soția lui Avraam, care era geloasă pe Hagar și pe Ismael. Această alungare este descrisă în capitolul 21 din Geneză. Sarai, devenită Sara, i-a cerut lui Avraam să-l alunge pe Ismael, fiul ei cu Hagar, împreună cu mama lui, deoarece nu dorea ca Ismael să moștenească alături de Isaac, fiul ei. Avraam, deși tulburat, a ascultat de dorința soției sale și i-a alungat pe Ismael și Hagar în deșert.

19.06.2025

Sorin Micuțiu

Izvorul gândurilor mele

 

aud șoapte pe la colțuri
că nu transpun bucuria în versuri
îmi cer iertare
cuvintele-mi sunt neputincioase
când sunt în afara adevărului
 
punem atât de mare preț
pe lucruri exterioare
alergăm o viață întreagă
după plăceri efemere
trăim doar la suprafață
la nivelul simțurilor
fericirea
este doar un puzele improvizat
 
nostalgiți
plutim în derivă
duși de valurile vieții
și ascultăm zi de zi
acelaș playlist
acum și aici
 
în gălăgia de afară
nu mai auzim linistea dinlăuntru
ne secătuim sufletul
și uităm că bucuria
este înainte de toate

o stare lăuntrică

08.02.2021
Sorin Micuțiu

Eminescu, tăcerea dintre stele

 

Te-ai născut într-o lume
care încă nu știa
cum să-și rostească dorul.

Ai venit ca o întrebare
pe care nimeni n-o putea pune
și ai rămas răspunsul,
scris cu cerneală
din sufletul unui neam.

Codrii nu te-au uitat.
Încă foșnesc
cu glasul tău în frunză,
iar lacul își adună undele
ca o inimă care mai bate
pentru o iubire
ce n-a venit niciodată.

Pomenirea Părintelui Iosif Trifa

 

la Rusaliile anului 2025
 
Doamne al părinților noștri,
Tu, care ai sădit în țarina românească
sămânța trezirii prin oameni ai lacrimii și ai Cuvântului,
Te slăvim pentru cel ce a ars pe altarul neamului său,
Părintele Iosif, fiu al durerii și al nădejdii,
pe care l-ai chemat la Tine, în Împărăția cea de sus,
unde nu este moarte, nici plâns, nici durere,
ci viață fără de sfârșit.
 
El nu și-a cruțat viața,
nici trupul, nici inima, nici somnul,
ci a alergat, cu Scriptura în sân și cu crucea în spate,
prin văile întunecate ale poporului său.
 
A fost făclie în vifor,
glas de profet între cei adormiți,
păstor rănit,
care nu și-a părăsit turma.
I s-au stins copiii -
și-a îngropat soția -
dar a rămas statornic,
în ogorul Tău,
scriind, plângând, rugându-se.

Pelerin la Afteia

 

Aici, pe vârful tăcut al lumii,
unde cerul coboară
și pământul îl primește,
mă întorc iar,
ca un fiu risipit
ce-și regăsește drumul spre acasă.

Focul nevăzut

 

În încordarea sufletului,
acolo unde dorul nu strigă,
doar șoptește încet,
ca o adiere pe marginea inimii,
acolo vin Rusaliile.
 
Nu în tunet,
nici în flacără văzută,
ci în mistuirea blândă
a zgurii din suflet,
în aprinderea tainică
a tot ce e curat.
 
Rugăciunea se înalță,
nu ca un strigăt,
ci ca o lumină care crește,
o candelă aprinsă în amurg,
până când cerul răspunde
și focul dragostei coboară,
asemeni limbilor de foc,
peste cei ce așteaptă.
 
Sufletul nu întreabă,
doar se deschide.
Nu cere,
doar se golește.

Pruncul din noi

Există, în fiecare dintre noi,
un prunc ce nu a crescut niciodată -
un mugur de lumină
ascuns în oasele noastre obosite,
care încă bate la ușa inimii
cu degete de dor.

Iisus a spus-o fără metaforă:
Întoarceți-vă.
Fiți prunci.
Altfel, cerul rămâne închis.

Copilul din noi
nu e trecut.
E rădăcină.
E foamea tăcută…

Nu cere nimic.
Doar să stăm puțin
cu el.

01.06.2025
Sorin Micuțiu

Mi-e dor de poeți

 

fotografie realizată de Vasile Laurentiu Sorin

Mi-e dor să întâlnesc poeți.
Nu cei de pe rafturi,
ci cei vii,
cu degetele atinse de lumină
și inima încă umedă de emoție.
 
Mi-e dor să le ascult tăcerile rostite
în cuvinte
care nu zguduie lumea,
dar o ating acolo unde doare frumos.
 
Mi-e dor să stau printre versuri
ca într-o grădină de oameni
care nu se tem să plângă
sau să râdă în mijlocul unei metafore.

CHEMAREA CERULUI

 

Poezie inspirată de Înălțarea Domnului și de făgăduința veșniciei
 
Cerul nu fuge.
Se dă la o parte
ca o perdea de lumină,
să ne arate
că veșnicia
nu-i departe,
ci ne așteaptă.
 
Pașii Celui Înălțat
nu sunt un rămas-bun,
ci începutul unei chemări:
„Veniți după Mine,
dincolo de nori,
unde dorul nu mai doare.”
 
„Unde te duci, Doamne?”
strigă sufletele,
cu ochii uzi de întrebare,
dar cerul răspunde
prin liniște caldă
o tainică promisiune:

Frig de mai

  

Ziua apasă greu,
cu cer plumburiu și rece.
Vântul trece peste ramuri
ca o plângere tăcută,
iar cireșii cândva în floare,
poartă doruri nerostite.
Rodul promis odinioară,
rămâne doar o umbră
în pofta unei așteptări.
 
Ploaia cade fără odihnă,
cerul rămâne mut
și roșul din gânduri
se preface în absență,
într-o dulce amăgire
ce doare.

Între bancă și cer

 

De pe ciotul de bancă
uitată pe trotuar,
unde timpul curge leneș,
mă uit la o stăncuță,
nepăsătoare,
un punct negru
într-un oraș fără răspuns.
 
Eu prind orele în mâini,
le mototolesc,
le înghesui în buzunare.
Ea le lasă să curgă,
ca și cum timpul
este doar un vânt
ce o poartă dintr-o zi în alta.
 
O clipă mă gândesc:
dacă aș putea uita
graba,
planurile,
firele invizibile
ce mă trag spre „trebuie”,
aș fi mai aproape
de cerul ei,
de răgazul
unui zbor fără țintă.

Spovedanie

 

De câteva zile,
sunt doar o barcă
care nu mai știe unde e cerul.

Am lăsat pânzele jos,
nu mai am puterea să le ridic.
Iar vântul,
când lovește,
mă învârte în cerc
ca pe o frunză moartă.
Când tace,
îmi pare că nici timpul nu mai trece.

Busola nu mai știe
unde e nordul.
Se învârte,
ca și cum s-ar lua după inima mea.

Nu mă numi – simte-mă

Ne naștem liberi, dar învelim pielea în cuvinte  
ca într-o haină cusută de alții.  
Ne lăsăm numiți,  
ambalați în litere care nu ne conțin.  

Etichete peste etichete,  
straturi de praf pe oglinda sufletului,  
ca să nu ne mai vedem,  
ca să nu mai întrebăm:  
Cine suntem cu adevărat?  

Fragilitatea e ca o pânză subțire de cristal,  
o atingem cu teamă,  
de parcă un cuvânt ar putea s-o spargă. 

 
Ne îmbrăcăm în cuvinte rigide,  
ca niște armuri cusute din teamă,  
să ascundem zbuciumul care clocotește dedesubt.

Florile din timpul vieții

 

Astăzi, m-am uitat la coroana din mâini.
Am simțit că nu-mi mai spune nimic.
Frumoasă, grea, mare -
dar nu vorbea inimii mele.
 
Apoi am privit două flori, simple,
tăcute ca o rugăciune neterminată.
Mi-au fost de-ajuns.
Fără panglici,
fără cuvinte mari,
doar semnul sincer al unei aduceri-aminte.
 
Am înțeles,
poate mai limpede ca niciodată,
că unele gesturi
cântăresc prea greu
când vin târziu.