Poezia este respirația tainică a sufletului, o liturghie a cuvintelor ce se rostesc singure, dincolo de timp și de lume. În fiecare vers, un vis prinde contur, o emoție renaște, o fărâmă de divin se așază în inimile celor care o primesc. Prin puterea ei, tăcerea devine cântec, iar gândul – aripă spre infinit. Astăzi, de Ziua Poeziei, să-i ascultăm șoapta și să-i lăsăm ecoul să ne umple ființa.
La mulți ani tuturor poeților – celor care îmblânzesc cuvintele și le transformă în lumină! Să vă fie inspirația nesfârșită, iar versurile să atingă sufletele precum vântul atinge frunza, cu blândețe și veșnicie.
* * *
Liturghia cuvintelor
Poezia e rugă și cântec tăcut,
Un tărâm unde clipa nu are trecut,
În tainicul templu al rimelor sfinte,
Poetul slujește liturghii de cuvinte.
Din colțuri ascunse ale inimii pline,
Răsar metafore, ca stele divine.
Aproape, dar totuși de lume departe,
Poetul le strânge pe toate-ntr-o carte.
Și-n fiecare silabă ce prinde contur,
E o lume de vise, un veșnic azur,
Ce cade în taină pe munți de cuvânt,
Șoptind adevăruri purtate de vânt.
E strigătul blând al gândului frânt,
O punte de vis între cer și pământ,
Un cântec ce-n suflet rămâne tăcut,
Dar arde-n priviri ca un foc nevăzut.
Prin versuri se-ntinde eternul fior,
Un dar nesfârșit, un dulce izvor,
Ce curge mereu în suflete vii -
O șoaptă divină-n a timpului zi.
Sub pana poetului, visul tresare,
Luceferi se-aprind în nopți solitare,
Cuvintele plouă ca flori peste lume,
Sămânță sfințită-n rostiri fără nume.
Și-așa, nesfârșită, poezia trăiește,
În inimi de oameni tăcut înflorește,
Un cântec, o rugă, un plâns, un sărut -
Cuvânt întrupat din dorul tăcut.
21.03.2025
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu