Scaunul gol

 12 ani de când Tata Teofil, a plecat la un picnic în Rai, la Mama Elena

Două nume de sfinți, două suflete care au luminat această lume cu dragostea, bunătatea și înțelepciunea lor. Azi se împlinesc 12 ani de când tata a pornit pe același drum al veșniciei, alăturându-se mamei. Îmi place să cred că sunt împreună, într-un colț de Rai, într-o lumină blândă, unde timpul nu mai desparte și unde iubirea rămâne neschimbată.

Dorul nu se măsoară în ani, ci în amintiri, în lecții prețioase și în tot ceea ce au lăsat în urma lor. Le mulțumesc pentru tot ce au fost, pentru tot ce m-au învățat și pentru că, de acolo de sus, încă veghează asupra mea.

Odihniți-vă în pace, dragi părinți!

***
Scaunul gol

Mă-ntorc adesea-n gând
spre casa părintească,
și stau în capul mesei,
unde-au stat cei dragi.

Pe scaunul tăcut,
acoperit de umbră,
cândva am stat și eu –
copil iubitor.

Am râs în lumină,
am plâns în amurg,
cu foame-n suflet
sau tihna-n sân.

Astăzi, smerit mă așez
cu un trandafir în mâini –
nu l-am dăruit
când îmi trăiau părinții…

Pe scaunul gol
se-așază dor greu,
timpul se-oprește,
suspină-n ecou.

Șoapte uitate,
legături de suflet,
rădăcini ce încă
mai leagă pământul de cer.

Păstrați un scaun gol
la masă mereu,
pentru cei plecați
sau pentru dorul greu.

Un loc ce unește
prin dragostea lui
lumi ce se-ntind
dincolo de stele.

Și-n liniștea serii, 
acolo rămân –
un dor fără margini,
videcat de nevisare.

10.03.2025
Sorin Micuțiu