Te văd alergând,
praf pe genunchi,
noroi pe tălpi,
zâmbetul tău
desenează seninul,
și mă întreb:
unde am lăsat
acele ore fără timp?
praf pe genunchi,
noroi pe tălpi,
zâmbetul tău
desenează seninul,
și mă întreb:
unde am lăsat
acele ore fără timp?
Vorbești cu mine,
glas cristalin,
„Ai uitat să te joci?” spui,
și privirea ta
îmi sapă în piept.
„Nu,” îți răspund,
„doar că am învățat
să iubesc altfel,
cu rădăcini,
cu ramuri,
cu umbră.”
glas cristalin,
„Ai uitat să te joci?” spui,
și privirea ta
îmi sapă în piept.
„Nu,” îți răspund,
„doar că am învățat
să iubesc altfel,
cu rădăcini,
cu ramuri,
cu umbră.”
Dar tu râzi,
cu râsul acela
ce sparge ziduri.
„Umbrele-s făcute să joace,”
îmi spui,
„iar rădăcinile nu-s lanțuri.”
Și te întorc
spre trecut,
și mă întorc
spre prezent,
noi doi,
un singur drum,
purtat de vântul
unui șotron
ce desenează în praf
noi începuturi.
09.03.2025
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu