România, ridică-te!

Ridică-te, țară, cu sufletul treaz,
Nu e vreme de somn, e timp de necaz!
Din munți și din văi, din orașe și sate,
Să strigăm împreună: „Avem demnitate!”

Ne-au scris cu văpăi Mureșanu și Pann,
În versuri și note - un imn suveran.
Pe ritm de speranță, cu pieptul deschis,
Să nu uităm trecutul, să ne trezim din vis

Ridică-te, țară, fii glasul din zare,
Puternică, blândă, mereu în picioare!
Cu inima vie și fruntea senină,
Fii demnă, Românie și luptă-n lumină!

31.07.2025

Sorin Micuțiu

Șoapte din Tușnad

 

 

În sanctuarul tăcut al Băilor Tușnad,
unde munții sunt rugăciuni încremenite,
iar lacurile sunt oglinzi sparte ale cerului,
te pierzi printre umbrele timpului,
căutând urme de lumină în cenușa clipei.
 

Lacul Sfânta Ana, un ochi adormit al vulcanului,
își privește propriile lacrimi, strălucind sub norii uitați.
Cerul, o imensă manta de vise, se așază peste ape,
mângâindu-le ca pe o taină ce nu se dezvăluie niciodată.

Psalm ( III )

Doamne, 
în această lume în care Crucea 
a ajuns doar decor pe ziduri, 
la gât și în urechi,
fă din mine o tresărire, 
o clipă de conștiință 
în cei ce dorm cu ochii deschiși.
 
Întoarce-mi privirea
de la zgomotul lumii
spre glasul Tău.
Nu cer să fiu lumină, 
doar să nu sting lumina altora.

Psalm ( II )

Doamne,  
nu Te caut în furtună,  
ci în liniștea rugăciunii  
ce mi Te descoperă.  
Știu că nu ești în trăsnetul  
ce sperie și cutremură,  
ci în adierea caldă  
ce mângâie sufletul.  

Doamne,
Precum Sfântului Ilie,  
trimite-mi corbii Tăi!  
Cum l-ai hrănit pe proroc  
în ceasul secetei,  
hrănește-mă și pe mine  
cu fărâmituri de încredere  
și curaj binecuvântat.  

Ridică-mă, Doamne,  
în carul Tău de foc,   
nu ca să fug de lume,  
ci ca să luminez în ea.

20.07.2025
Sorin Micutiu

Zâmbetul mamei

Zâmbetul mamei
îl port în vis,
că-n viață n-am apucat să-l știu.
Mi-l închipui senin,
ca un cânt,
ca roua dimineții pe pământ.

A plecat devreme,
când eram prea mic.
Dar știu că m-a iubit...
simt asta-n adânc.

În fiecare rază,
în cerul senin,
e chipul ei drag,
nevăzut,
dar divin.

Când lumea mă doare,
când noaptea e grea,
zâmbetul mamei -
nu-i chip în album,
este în inima mea.

17.07.2025
Sorin Micuțiu

Ce sunt, sunt

  

Nu sunt lumină arzând peste zări,
Nici steaua din visele tale,
Dar sunt tăcerea ce naște fiori,
Când gândul te poartă la vale.
 
Nu sunt eroul din basme frumoase,
Dar port ca pe o cruce, adevăruri durute,
Sunt pasul ce calcă prin umbre sfioase,
Și glasul ce vine din gânduri pierdute.
 
Nu-s soarele-n zori să te scalde-n culoare,
Dar sunt norul ce plânge cu tine,
Când lacrima-și sapă adânci coridoare,
Și nu mai e nimeni la rău și la bine.
 
Știu - nu ți-am fost cerul cu stele aprins,
Nici visul udat cu roua din zori,
Dar am fost nodul, din glasul tău stins,
Ce-n durere-ți părea străin uneori.
 
15.07.2025
Sorin Micuțiu

Aparențe ( tautogramă )

 

 

Astâmpărul aleargă
azi,
aproape
absorbind aerul
anonim al altei așteptări.
 
Asfințitul arcuiește
aparențe ancorate
adânc,
atârnate aleator
asupra abisului alintat.
 
Aievea,
afară,
aroma anemonelor albe
adoarme amurgul,
ascunzând adevărul
apelor amare
aduse azi
aproape.

11.07.2025

Sorin Micuțiu

Ce este viața?

 

 

E oftatul greu ce-ți strivește pieptul,
pe care îl lași să te-nfășoare
când simți că totul e prea mult
și, cu toate astea, continui.
 
E clipa care-ți curge printre degete
ca nisipul dintr-o clepsidră.
Un ceas tăcut care nu cere răspunsuri,
dar îți amintește că totul trece.

Acasă

  

Casele se sprijină de dealuri 
uitate de lume, 
dar neuitate de cer.
 
Fumul iese din hornuri 
ca o rugăciune fără cuvinte, 
iar câinii latră rar, 
doar când liniștea devine prea grea.
 
Aici, oamenii nu vorbesc mult, 
dar când o fac, 
cuvintele lor au gust de pâine coaptă.
 
Acasă, chiar și umbrele au răbdare. 
Se așază pe garduri, 
pe suflet,
ca o pisică în prag.
 
Și dacă întrebi vântul 
de ce nu pleacă, 
îți va răspunde 
că nu-i loc mai blând 
unde să se odihnească.
 
09.07.2025
Sorin Micuțiu

Temelie

 

Mă uit la nisipul de sub picioare,
cum își schimbă fața la fiecare adiere -
și știu că nu pot construi acolo
visele grele.

Am văzut case prăbușindu-se
nu din lipsă de frumusețe,
ci din lipsă de temelie.

Viața nu mă așteaptă,
cere decizii
și eu aleg să-mi înfig pașii
acolo unde pământul nu se surpă,
să trăiesc cu inimă întreagă,
să nu mai alerg după vânturi.

Am purtat în suflet pietre -
și nu toate erau ale mele.
Dar le-am dus,
ca să nu rănesc pe nimeni,
și m-am uitat prea rar înapoi.

Numele meu e din rugă

 

Cuvânt înainte

Mă bucur în sărbătorile celor care poartă nume de sfinți, așa cum mă bucur de fiecare zi în care răsare soarele - fără invidie, fără umbră, ci cu seninătate. N-am primit un nume din calendar, nici unul scris în Scripturi. Dar am primit altceva: o moștenire vie, tăcută și grea cât o cruce - o mamă care rostea psalmi în șoaptă, un tată care aprindea lumina în altarul casei fără să spună prea mult.

Această poezie s-a născut dintr-un gând care stăruia în mine ca o rugăciune nerostită:

Ce înseamnă să fii fiu, când numele tău nu e chemat la sărbătoare?

Și am înțeles că nu numele te sfințește, ci trăirea. Că rugăciunea nu stă în sunetul numelui, ci în felul în care mergi, zi după zi, pe urmele sfinților - în liniște, în iubire, în iertare.

Poemul de mai jos este o recunoaștere. O așezare a sufletului în fața luminii. Un răspuns rostit în șoaptă la o întrebare veche: „Cine ești tu, cel fără nume de sfânt?”

Răspunsul meu e simplu, dar deplin:

Numele meu e din rugă.

Nu port un prenume scris în Scripturi,
Nici nu mi-a fost dat un nume ceresc,
Dar calc, ca și Petru, pe valuri de gânduri,
Și caut, ca Pavel, un rost sufletesc.
 
Pe frunte n-am nicio slavă de seamă,
Dar strigă în mine o sete de sus,
Să fiu ce răsună în numele-mamă:
Curat, viu și-aprins, ca lumina-n apus.
 
Mi-e numele scris în priviri de părinți -
Elena și Teofil, învesmântați  de har,
O mamă cu lacrimi, cu psalmi fierbinți,
Un tată cu nouă icoane-n altar.

IA, ICOANA NEAMULUI

  

Ia românească, veșmânt de lumină, 
Cu crucea-n cusătură, de rugăciune plină. 
Pe umeri de mamă, pe piept de bătrân, 
Purta-a credința în neamul român.
 
Sub fir și mătase, în alb s-a țesut 
Un dor de pământ și-un cer nevăzut. 
Simbol și altar, ca o taină cerească -
Crucea și rugăciunea, în ia românească.
 
Cu ac, cu credință, femei au brodat 
Simboluri divine, păstrate curat. 
În fiecare motiv - un legământ sfânt, 
Un imn către ceruri și-al țării pământ.

Când neamul tresaltă și cerul e greu, 
Ea stă ca o rugă, în sufletul meu. 
Ia românească - icoană pe piept, 
Crucea străbunilor, cu har înțelept.

24.06.2025 / Ziua Universală a Iei 

Sorin Micutiu

Floare târzie

 

Uneori, când nimeni nu mai așteaptă nimic,
cerul coboară tăcut, într-o petală.

Și-n noi rămâne un mugur
care nu renunță,
o lumină ce nu uită să spere,
chiar și-n întuneric.

Nu toate înghețurile ucid.
Unele doar ne curăță
de visuri prea grele.

Rănile adânci
pot ascunde izvoare
pe care nu le știam.

Mama – începutul fără sfârșit

Pentru un an
am cunoscut ce înseamnă
să fiu iubit fără cuvinte,
ținut la piept
ca o promisiune blândă,
respirând același dor
și aceeași lumină
cu tine, mamă.

Ai fost acolo
de la primul meu gângurit,
iar când cerul te-a chemat
prea repede înapoi,
căldura brațelor tale
mi-a rămas începutul -
și nimeni n-o poate șterge.

Un an. Doar un an.
Dar în acel an
mi-ai dăruit rădăcinile
și, poate, chiar puterea
de-a merge mai departe
în lipsa ta.

Dor spre Veșnicie

 

- în memoria Poetului Traian Dorz

(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

Se-ntinde tainic ziua-n zare,
E-al tău ceas sfânt de pomenire,
Și-n lacrimă de sărbătoare
Îți plângem taina de iubire.
 
Ai fost o rugă-nlăcrimată,
Un Psalm trăit, nu doar cântat,
O jertfă vie, ne-nfricată,
Un dor de Cer - nemăsurat.
 
Ai scris cu sânge și cu viață,
Cu ani legați în lanț și chin,
Dar glasul tău, în deasa ceață,
Răzbate-n veci ca un alin.

Punte spre cer

 

- în memoria Poetului Traian Dorz

(25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)

În ziua când ai plecat,

n-a fost tăcere,

ci un început de cânt.

Ți-ai lăsat inima în pagini de cărți

și ai dus cu tine lacrimile

tuturor celor care n-au putut vorbi.

Ai cunoscut suferința

nu ca pe o rană,

ci ca pe o rugăciune

aprinsă în întuneric.

Statornic până la sânge,

te-ai închinat doar Aceluia

care ți-a fost mai aproape decât libertatea.

Frați în cenușa uitării (manifest anti-război)

 

Doi frați – Israel și Iran –
cu sângele tras din același alfabet vechi,
urmași ai fiilor lui Avraam*,
împart un vis spart în cioburi de pământ.
Fiecare ciob –
o poveste spusă doar de unul dintre ei.

Au învățat să vorbească
nu prin cuvinte,
ci prin ziduri și rachete.
Și-au uitat numele
în ecoul rostit cu teamă
pe frecvențe străine.

Construiesc turnuri din neîncredere,
iar în vârful lor arde
lumina unui far
ce nu mai călăuzește, ci orbește.

Mama și tatăl lor
plâng în ambele limbi,
pe ambele maluri –
și nimeni nu-i mai aude.

Poate, într-o zi,
vor citi aceeași carte,
nu ca arme,
ci ca oglinzi.

* Ismael și Isaac, fiii lui Avraam, stau la temelia a două mari tradiții spirituale. Această poezie nu este despre conflictul dintre două popoare, ci despre memoria unei fraternități pierdute, care merită regăsită. 

 În tradiția biblică, este povestită alungarea lui Ismael, fiul lui Avraam și al Hagarrei, la cererea Sarrei, soția lui Avraam, care era geloasă pe Hagar și pe Ismael. Această alungare este descrisă în capitolul 21 din Geneză. Sarai, devenită Sara, i-a cerut lui Avraam să-l alunge pe Ismael, fiul ei cu Hagar, împreună cu mama lui, deoarece nu dorea ca Ismael să moștenească alături de Isaac, fiul ei. Avraam, deși tulburat, a ascultat de dorința soției sale și i-a alungat pe Ismael și Hagar în deșert.

19.06.2025

Sorin Micuțiu

Izvorul gândurilor mele

 

aud șoapte pe la colțuri
că nu transpun bucuria în versuri
îmi cer iertare
cuvintele-mi sunt neputincioase
când sunt în afara adevărului
 
punem atât de mare preț
pe lucruri exterioare
alergăm o viață întreagă
după plăceri efemere
trăim doar la suprafață
la nivelul simțurilor
fericirea
este doar un puzele improvizat
 
nostalgiți
plutim în derivă
duși de valurile vieții
și ascultăm zi de zi
acelaș playlist
acum și aici
 
în gălăgia de afară
nu mai auzim linistea dinlăuntru
ne secătuim sufletul
și uităm că bucuria
este înainte de toate

o stare lăuntrică

08.02.2021
Sorin Micuțiu

Eminescu, tăcerea dintre stele

 

Te-ai născut într-o lume
care încă nu știa
cum să-și rostească dorul.

Ai venit ca o întrebare
pe care nimeni n-o putea pune
și ai rămas răspunsul,
scris cu cerneală
din sufletul unui neam.

Codrii nu te-au uitat.
Încă foșnesc
cu glasul tău în frunză,
iar lacul își adună undele
ca o inimă care mai bate
pentru o iubire
ce n-a venit niciodată.

Pomenirea Părintelui Iosif Trifa

 

la Rusaliile anului 2025
 
Doamne al părinților noștri,
Tu, care ai sădit în țarina românească
sămânța trezirii prin oameni ai lacrimii și ai Cuvântului,
Te slăvim pentru cel ce a ars pe altarul neamului său,
Părintele Iosif, fiu al durerii și al nădejdii,
pe care l-ai chemat la Tine, în Împărăția cea de sus,
unde nu este moarte, nici plâns, nici durere,
ci viață fără de sfârșit.
 
El nu și-a cruțat viața,
nici trupul, nici inima, nici somnul,
ci a alergat, cu Scriptura în sân și cu crucea în spate,
prin văile întunecate ale poporului său.
 
A fost făclie în vifor,
glas de profet între cei adormiți,
păstor rănit,
care nu și-a părăsit turma.
I s-au stins copiii -
și-a îngropat soția -
dar a rămas statornic,
în ogorul Tău,
scriind, plângând, rugându-se.