Îmi spuneam odată: Unde să mă duc?!...
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Spre cine să alerg, spre cine să apuc?
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Îmi spuneam odată: Ştiu că rătăcesc.
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Nu mai am prieteni, cu cine să vorbesc?
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Îmi spuneam odată: Mi-e atât de greu!...
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Atâta dor s-a strâns în biet sufletul meu,
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Îmi spuneam odată: Am tăceri de spus,
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
De mic mamă nu am...din lume ea s-a dus...
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Mă-ntrebam odată: Eu de ce trăiesc?!...
Sunt singur, singurel şi n-am cui să mă plâng.
Şi mi-a răspuns din ceruri un glas dumnezeiesc:
Am fost singur şi Eu, dar n-am vrut să mă plâng!
Făr’ de încetare scuipat şi biciuit…
Eram singur, singur... dar n-am vrut să Mă plâng!
M-au durut şi spinii şi biciul ce-a lovit...
Eram singur, singur... dar n-am vrut să Mă plâng!
Sub cruce am căzut... pe ea aveam să mor...
Eram singur, singur... dar n-am vrut să Mă plâng!
Mintea-ntunecase vrăjmaşul, tuturor,
Eram singur, singur... dar n-am vrut să Mă plâng!
Pe cruce răstignit, înaintea morţii,
Am privit spre ceruri şi-am început să plâng...
Dar Tatăl Mi-a vorbit, de sus, din slava bolţii
Şoptind:” Plângi Fiul Meu că azi cu Tine plâng”
...
O, iartă-mi, Doamne drag, vorbirea fără rost!...
Tu-n braţe m-ai purtat spunând că mă iubeşti.
Aproape-ai fost mereu... atât de-aproape-ai fost!...
Azi îmi şopteşti plângând: Tu singurel nu eşti!
Un comentariu:
Sorin, poezia aceasta e o tânguire, un suspin...o şoaptă înlăcrimată...
Mi-a plăcut cum ai mărturisit starea ta, într-un ritm de doină...Apoi, în antiteză, vine răspunsul blând al Domnului Iisus, care te învaţă blând că indierent că ne plângem sau nu, Tatăl e cu noi...şi ce e minunat e că atunci când noi plângem, plânge şi El şoptindu-ne că nu ne lasă singuri nici în bucurie nici în plâns...
Să nu uiţi nicicând adevărul din ultima strofă:
,,O, iartă-mi, Doamne drag, vorbirea fără rost!...
Tu-n braţe m-ai purtat spunând că mă iubeşti.
Aproape-ai fost mereu... atât de-aproape-ai fost!...
Azi îmi şopteşti plângând: Tu singurel nu eşti!"
Trimiteți un comentariu