marți, 8 septembrie 2009

Între iubire şi ură - Facerea, 37: 1 – 11

Cei ce-L iubesc pe Domnul au faţa mereu senină,
cu suflet plin de dor, zoresc, spre Ţara de Lumină.
Aşa a fost fără-ndoială, în tot trecutul dus,
aşa a fost tânărul Iosif, asemeni lui Iisus.

Iosif, era păstor de oi, alături de fraţii săi,
era urât de dânşi, că nu mergea pe a lor căi,
că ducea, tatălui lor, veşti, de păcatul tăinuit,
că mult mai mult decât pe dânşi, Israel, l-a iubit.

O haină minunată, croise pentru el, cu drag
şi-n fiecare seară,cu dor îl aştepta în prag.
Era cel mai mare dar, la bătrâneţe dăruit,
adeverirea Celui Minunat, că nu-i părăsit.

Dragostea, nicicând în lume, n-a fost primită frumos,
dovadă, fraţii lui Iosif, ce nu-i vorbeau prietenos.
Ei, îl priveau cu ochii plini de ură, neâncetat.
De ce, numai lui, tatăl lor, haină pestriţă a dat?


Într-o zi, Iosif, a avut un vis, l-a spus tuturor,
cum la snopul lui, se inchinau toţi snopii fraţilor,
cum unsprezece stele, alătrui de lună, soare,
coborau din cer, să i se închine la picioare.

Invidia-şi făcuse cuib şi rodea neâncetat,
nu puteau să accepte visul ce Iosif l-a visat.
Îl urau acum mai mult şi-l priveau şi mai cu pizmă.
singur, tatăl său păstra toate acestea-n inimă

Dragul meu, te-ntreb acum: Iubirea, prvind-o oare,
poate naşte-n tine ură, pizmă şi nepăsare?
Când oamenii din jurul tău, nu-ţi vorbesc prietenos
te asemeni tu cu Iosif, rabzi alături de Hristos?

Între iubire şi ură, e un pas, ia aminte
tu frate drag şi soră scumpă, mamă şi părinte!

Un comentariu:

Carmen spunea...

Felicitari!
Frumos!