miercuri, 9 septembrie 2009

Poveste de viata


Păstoraş la oi, copil fiind
le-am urmărit umbletul
alergând desculţ prin iarbă...
Şi-n ochii lor privind,
mi-am oglindit zâmbetul.
Blândeţea lor
m-a făcut, peste ani,
să mărturisesc oamenilor,
prieteni sau duşmani,
că eu acolo am învăţat să iubesc,
acolo am învăţat să-mi rânduiesc visele
şi să nu mă amăgesc
când de izbelişte sunt lăsat în clipe grele.
Ca un miel fără glas
am învăţat să înfrunt necazul,
că e mai bine de la mine să las
şi să întorc mereu obrazul.

Apoi, o vară-ntreagă fiind ciurdar,
colindam străzile în toate dimineţile
strigând la omul gospodar
să-mi încredinţeze vitele.
Am încercat să le stăpânesc,
dar ele mi-au arătat ceea ce nu cunoşteam;
mi-au arătat că trebuie să cântăresc,
să cântăresc foarte bine tot ceea ce iubeam,
să nu-mi fie ruşine să mărturisec
prietenilor, duşmanilor
că eu acolo am învăţat să iubesc...
Desenând viitorul în praful copitelor,
ascultam oftatul vacii după viţeluşul de acasă,
priveam aburul cald ce-i ieşea pe nări
şi cum bătea cu genunchii tacticoasă
în gardul ce o închidea privind spre zări,
cu botul umed adulmecând mirosul paielor
şi a viţeluşului cu ochii lui negri şi mari
lăsat singur de la ivirea zorilor...

În sărbători ascultam dangătul de clopot
cum rugător chema pe cel necredincios..
Eram copil... şi-al visurilor ropot
adesea mă făceau să plâng neputincios,
să ascult ciripitul păsărilor, mâhnit..
Ele puteau zbura fără piedici
purtând pe aripi doru-mi tăinuit
peste câmpii şi turle de biserici.
Eu le priveam cu sufletul stingher
cum urcă şi coboară
pierzându-se în norii de pe cer.
De la ele am învăţat ca-n fiecare seară,
privind roşeaţa din apus,
să iau totul ca pe o binecuvântare
şi să am privirea mulţumitoare
pentru ziua ce s-a dus.
Ele m-au învăţat despre iubire
şi cum să-mi ţin sufletul deschis
iar azi, vă dau tuturor de ştire
visul meu de atunci,
azi nu mai este vis!
Azi e dulce împlinire...